Dangăt de clopot

Vestea morţii unui prieten drag cade mereu cu greutatea unei stânci care se prăbuşeşte în ape şi face valuri mari şi întunecate.

Moartea nu îngăduie, nu negociază pentru nici o zi, nici un ceas de amânare nu oferă, este infailibilă ca o frontieră clară şi definitivă. După ce a defilat vesel la aniversarea sa cu propriul portret de tinereţe pictat cândva de Mircea-Răsvan Ciacâru, Corneliu Miftode se pregăteşte să-şi omagieze prietenul care acum îl aşteaptă rece, întins şi protocolar în sicriu.

Ceasul pierderii se umple de conţinut, de povestiri despre om, despre pictor, despre tabere de creaţie, mici istorioare de viaţă trecute dar vii, despre restaurare, despre muzeu, despre pistoale de epocă pe care le reasambla artistul pasionat, despre o Dacia 1100 care era parcată în faţa Muzeu lui de Istorie, despre eroismul de a lucra în mod tragic cu mâna stângă, despre portrete de oameni, despre tăcere şi singurătăţi.

Artistul a luptat cu boala şi cu doar puţine zile în urmă ar fi trebuit să-l însoţim în munţi după leacuri străvechi, dar ni s-a spus că nu mai are cine umbla, că se apropie ceasul acela… Şi l-am văzut, a nu ştiu câta oară anul acesta, pe Corneliu Miftode cu lacrimi în ochi, cu umerii căzuţi, trist, trist ca o piatră udă. Degeaba îi spun că e mai bine, poate, aşa, că i s-au curmat toate durerile, că nu se termină totul aici. Nimic nu îi ajută pe prieteni decât răbdarea de a îndura.

Te-ai dus, Maestre Mircea-Răsvan Ciacâru, într-o Lumină mare. Rămân cu noi urmele şi umbrele tale pe pânze. Dumnezeu să te ierte!

Anica LUNCANU