Muzeul Vivant Agapia, „o parte din sufletul neamului“

■ obiectivul este unic în România ■ a fost amenajat într-o casă ce datează de peste 200 de ani ■ sunt prezentate „aspecte“ dintr-o gospodărie mănăstirească seculară ■

Vizitând ţinutul Neamţului, vrând-nevrând, pasul turistului este purtat prin locuri de un pitoresc aparte, fie că vorbim de zona mănăstirilor, Ceahlăul, lacul de acumulare de la Bicaz, Parcul Natural Vânători şi zimbrii săi, zona Piatra Neamţ ori Cheile Bicazului.

Şi ar mai fi şi altele, dar dacă ajungeţi la Agapia, trebuie să ştiţi că nu doar mănăstirea seculară sau Muzeul Alexandru Vlahuţă sunt obiectivele de interes. Mai este unul, care multora le scapă din vedere, deşi nu ar trebui. Este vorba despre Muzeul Vivavt, care se află pe partea dreaptă a şoselei, la vreo 200 de metri de intrarea în aşezământul de cult.

Dar ce este Muzeul Vivant Agapia? Răspunsul la întrebare îl veţi descoperi lesne după ce îi treceţi pragul. În DEX, vivant este explicat ca viu, animat, iar dacă facem referire la muzeu, s-at putea traduce ca muzeul vieţii. Al vieţii monahale. El este amenajat într-o fostă casa monahală, cu parter din piatră, cu chilii şi camere gospodăreşti, iar etajul din lemn prevede alte chilii şi spaţii ce reflectă aspecte din cotidianul traiului maicilor de la Agapia.

Adică un univers al credinţei, al rugăciunii, auster, de un arhaic pur, neschimbat de secole (doar electricitatea putând fi considerată element de noutate). Muzeul are doar 7 ani de când fiinţează, mobilierul, ţesăturile şi restul exponatelor fiind, unele, de dinainte de străbunicii noştri. La toată această atmosferă, dacă se adaugă vocea caldă şi calmă a custodelui, maica Maria (acum câţiva ani), plus un dangăt de clopot sau sunet de toacă în liniştea ce învăluie patriarhalul locului, ai senzaţia de întoarce în ancestral, la casa bunicilor din alte vremuri. Un colţ de rai, după cum caracteriza directorul unei instituţii de cultură din Iaşi, locul.

„Pentru noi ca muzeografi, este o imensă bucurie să deschidem un nou muzeu, mai ales unul ca acesta, care a pornit dintr-o dorinţă, dintr-o credinţă şi dintr-o ştiinţă aparte. Muzeul Vivant Agapia nu este un muzeu oareacare, în primul rând pentru că este aşezat într- un loc binecuvântat de Dumnezeu, iar în al doilea rând pentru că atunci când intri în această mică incintă, simţi atâta energie, atâta linişte şi atâta pace, încât crezi cu adevărat că este un colţ de Rai“, afirma Lăcrămioara Stratulat, directorul Complexului Muzeal Naţional Moldova din Iaşi, la deschiderea edificiului, în august 2013. De altfel, între lăcaşul de cult din Munţii Stânişoarei şi Complexul Muzeal Moldova fuse încheiat un parteneriat pentru cercetarea patrimoniului cultural deţinut de mănăstire.

Iar rezultatele au fost regândirea, pentru punerea în valoarea a expoziţiei permanente a Muzeului de artă Nicolae Grigorescu, Casei memoriale Alexandru Vlahuţă şi Muzeul Vivant Agapia. „Muzeul este o piatră de încercare, un proiect de pionierat în ţara noastră cel puţin, pentru că aplică un concept nou al muzeologiei, acela de muzeu viu, care se deschide spre vizitator şi-l implică. Putem vorbi de un complex, pentru că pe lângă casa monahală deschisă integral spre vizitare, mai există atelierele vivante din interior, cel de ţesut şi broderie, cel de olărit, precum şi cel de brutărie, dar şi o casă a oaspeţilor. În Muzeul vivant Agapia am reconstituit istoria casei monahale ce a fost locuită neîntrerupt timp de trei secole, cât şi atmosfera şi lumea pierdută a acelor timpuri. Ca să redai această lume, trebuie să o recompui în primul rând în interiorul tău, trebuie să o pătrunzi, să o înţelegi, să o reclădeşti în suflet, iar apoi să o arăţi celorlalţi. Asta am încercat să facem şi noi aici“, explica, la inaugurare, muzeograful Eva Giosanu, de la Complexul Moldova Iaşi.

„Avem nevoie de spaţii în care stresul lumii sau duhul ei, cum spun călugării, nu a pătruns încă“

Iată şi cum descria IPS Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, rolul muzeului: „Nu veţi găsi în muzeu aur şi argint, nu veţi găsi nestemate în sensul clasic al cuvântului, ci veţi găsi lucruri foarte obişnuite, care însă făceau parte din sufletul acestui neam.

Mă bucur că există acest loc, dar mai ales mă bucur că el există, într-o formă restrânsă, şi în anumite chilii monahale actuale, de aici sau din alte mănăstiri, constituind locuri neatinse de arta chiciului. Cert este că astfel de locuri sunt mai importante uneori pentru stabilitatea noastră, a orăşenilor, decât apa şi decât pâinea pe care le avem pe masă.

Avem nevoie de spaţii în care stresul lumii sau duhul ei, cum spun călugării, nu a pătruns încă, pentru că din neatenţie sau din comoditate frumuseţea contrafăcută prinde din ce în ce mai mult teren, intrând chiar şi în Biserică. Aceste locuri sau spaţii de libertate într-o lume devenită sclavă şi confuză , sunt licăriri de normalitate, elemente de speranţă şi coloane de rezistenţă. De aceea, nu pot decât să mulţumesc tuturor celor implicaţi în realizarea acestui minunat colţişor, model de vieţuire autentică monahală şi în care turistul se transformă în pelerin“.

Trecând la concret, casa în care este amenajat muzeul datează din secolele XVII-XVIII, muzeul cuprinzând atelierul de ţesut, aici putând vedea ce vârtelniţa, fusul, suveica sau ramele folosite la realizarea de icoane brodate. Mai este un atelier de olărit, unul de brutărie şi patiserie, plus casa de oaspeţi, unde turistul poate vedea în ce constau meşteşugurile tradiţionale.

Aşadar, odată ce ai intrat şi străbătut incinta realizezi în ce consta cotidianul nevoinţei maicilor în chilii patul tare, din lemn, fără saltea, cu nişe în care ard candele şi stau cărţi de rugăciuni sau bucătăria sărăcăcioasă, prevăzută cu o măsuţă şi scaune tot lemn. Practic, aceasta este o gospodărie mănăstirească „neatinsă“ de tot ceea ce înseamnă viaţa actuală, de zi cu zi. Imobilul are ziduri de piatră, de 1 metru grosime, la parter fiind două chilii, un chilier – camară şi o magazie pentru diverse ustensile. Şi pentru că o veche gospodărie mănăstirească presupunea şi existenţa unui război de ţesut, muzeul este împodobit cu autentice covoare din lână.

La muzeul vivant, turiştii pot asista la demonstraţii prectice de ţesut, olărit, broderie, tors şi brutărit, dar numai în zilele lucrătoare. De aceste meşteşuguri tradiţionale româneşti sunt atraşi şi fascinaţi mai ales vizitatorii străini. Cât despre Mănăstire Agapia, ctitorul ei este hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu, care a construit biserica Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil în perioada 1641-1643, după planurile arhitectului Enache Ctisi de la Constantinopol. Aşazământul este unul dintre cele mai mari de maici din România, aproximativ 400 de suflete, primul fiind cel din apropiere, Văratec. Ceea ce conferă o deosebită valoare acestui monument sunt frescele pictate de Nicolae Grigorescu în perioada 1858-1861. FOTOGRAFII: Oana Nechifor – Doxologia