Întrebări… în dorul lelii

Într-un număr recent al Monitorului de Neamţ, un distins colaborator al ziarului, de altfel prompt în a interpreta (cam partizan şi unilateral) evenimentele derulate în contextul societăţii româneşti post-decembriste, se (şi ne) întreabă (textual): „De ce, pe 10 noiembrie, nu putem vota normal preşedintele? Trebuie să aplicăm ştampila înmuiată în adrenalină?“. Bună (şi firească) întrebare! Aproape angelică prin enunţ şi sinceritate. Chiar aşa: de ce oare alegătorul român, care-şi desemnează preşedintele pe cinci ani de acum încolo, optează pentru adrenalină care, după cunoştinţele noastre, nu seamănă deloc cu o şepcuţă pe care vrei sau nu să ţi-o pui pe cap, ori pe care o poţi cumpăra de la magazin? Din acest punct de vedere, cred că distinsul corespondent ar fi fost mult mai apreciat de către cititori, dacă mai înainte de a fi pus întrebarea, ar fi definit conceptul de normalitate pe care îl evocă. Nu de alta, ci doar ca să ştim de unde pornim şi încotro ne îndreptăm. Pentru simplul motiv că societatea românească a încetat de foarte multă vreme să mai fie una normală. Nu e nici măcar anormală, adică lipsită normalitate (e posibil şi aşa ceva!), ci dominată de o normalitate perversă, agresivă, profund dăunătoare, dacă nu cumva patologică. Să fim bine înţeleşi! Dacă după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, un anume soi de „normalitate“ ne-a fost impus de către un pumn străin, pe care o anumită pătură interesată l-a făcut, în timp, mai dur şi mai apăsător decât era şi pentru care nu puţini au suferit ori şi-au pierdut viaţa, după revoluţie (sau ce va fi fost ea), când ne-am căştigat libertatea de a gândi şi a acţiona, normalitatea trebuie să aibă alte coordonate. Cum putem apela la această noţiune fundamentală pentru o societate care şi-a dovedit, sute de ani, valoarea şi demnitatea, cu nimic mai prejos de a vechilor culturi şi civilizaţii, când mamele au ajuns să-şi ucidă pruncii sau să-i abandoneze la pubela de gunoi cum nu face nici o fiinţă de pe lumea asta? Când nu mai eşti sigur că după ce ai încuiat uşa casei şi ai plecat în treburile tale, ai să te mai întorci acasă teafăr. Când atât de multă lume trăieşte de azi pe mâine, într-o ţară bogată ajunsă de râsul lumii, pe ultimul loc în toate domeniile altădată de fală şi primul în cele de hulă şi neputinţă. Într-o societate în care şmecherii şi hoţomanii îi desfid prin opulenţă şi huzur pe necăjiţii care caută mâncare printre gunoaie ori sunt nevoiţi să-şi părăsească locurile în care au trăit, pentru a-i slugări pe străini. Într-o societate în care clasa politică nu-şi vede decât de propria osânză şi de interese. Când justiţia nu mai este justiţie, închisoarea nu mai e închisoare, în vreme de prădătorii hăcuiesc ţara nestingheriţi, cum le cade lor la socoteală şi-şi scot agoniseala mizerabilă, tradusă în monedă în ţări străine. Când… când… Nu mai e nici un secret: societatea românească e grav bolnavă, românii, în marea, foarte marea lor majoritate, nu mai trăiesc, ci încearcă să supravieţuiască. În lupta pentru supravieţuire, modalităţile sau instrumentele puse în operă, nu mai pot fi condamnate. Lupta pentru supravieţuire capătă din ce în ce mai mai mult caracterul individual şi erodează, distruge orice urmă de coeziune, cooperare, empatie ţi unitate a naţiei. Aici ne aflăm. Într- un foarte avansat stadiu de disoluţie. Greu (dacă nu imposibil) de redresare, indiferent cine s-ar înhăma la conducere. Cum să-ţi alegi cu seninătate şi normalitate conducătorii şi (nu peste multă vreme) pe cei care ar trebui să-ţi facă viaţa uşoară sau să te apere de orice rău? Când românul a trebuit să aleagă întotdeauna între două rele şi să opteze pentru răul pe care-l socotea mai mic. Şi care a devenit ori s-a dovedit mai rău decât răul pe care-l recuzase? Asemenea întrebări pot fi puse la infinit şi de către oricine vrea să gândească cu propria minte. Dar orice aluzie la normalitate devine demagogie curată, atâta vreme cât societatea nu se va aşeza pe principiile dintotdeauna ale convieţuirii, ale societăţii drepte şi ale democraţiei adevărate. Sper că poporul mai are resursele necesare pentru a reinvia din propria cenuşă şi a-şi regăsi NORMALITATEA.