Contactează-ne

Actualitate

Întrebări… în dorul lelii

Știre publicată în urmă cu

în data de

Într-un număr recent al Monitorului de Neamţ, un distins colaborator al ziarului, de altfel prompt în a interpreta (cam partizan şi unilateral) evenimentele derulate în contextul societăţii româneşti post-decembriste, se (şi ne) întreabă (textual): „De ce, pe 10 noiembrie, nu putem vota normal preşedintele? Trebuie să aplicăm ştampila înmuiată în adrenalină?“. Bună (şi firească) întrebare! Aproape angelică prin enunţ şi sinceritate. Chiar aşa: de ce oare alegătorul român, care-şi desemnează preşedintele pe cinci ani de acum încolo, optează pentru adrenalină care, după cunoştinţele noastre, nu seamănă deloc cu o şepcuţă pe care vrei sau nu să ţi-o pui pe cap, ori pe care o poţi cumpăra de la magazin? Din acest punct de vedere, cred că distinsul corespondent ar fi fost mult mai apreciat de către cititori, dacă mai înainte de a fi pus întrebarea, ar fi definit conceptul de normalitate pe care îl evocă. Nu de alta, ci doar ca să ştim de unde pornim şi încotro ne îndreptăm. Pentru simplul motiv că societatea românească a încetat de foarte multă vreme să mai fie una normală. Nu e nici măcar anormală, adică lipsită normalitate (e posibil şi aşa ceva!), ci dominată de o normalitate perversă, agresivă, profund dăunătoare, dacă nu cumva patologică. Să fim bine înţeleşi! Dacă după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, un anume soi de „normalitate“ ne-a fost impus de către un pumn străin, pe care o anumită pătură interesată l-a făcut, în timp, mai dur şi mai apăsător decât era şi pentru care nu puţini au suferit ori şi-au pierdut viaţa, după revoluţie (sau ce va fi fost ea), când ne-am căştigat libertatea de a gândi şi a acţiona, normalitatea trebuie să aibă alte coordonate. Cum putem apela la această noţiune fundamentală pentru o societate care şi-a dovedit, sute de ani, valoarea şi demnitatea, cu nimic mai prejos de a vechilor culturi şi civilizaţii, când mamele au ajuns să-şi ucidă pruncii sau să-i abandoneze la pubela de gunoi cum nu face nici o fiinţă de pe lumea asta? Când nu mai eşti sigur că după ce ai încuiat uşa casei şi ai plecat în treburile tale, ai să te mai întorci acasă teafăr. Când atât de multă lume trăieşte de azi pe mâine, într-o ţară bogată ajunsă de râsul lumii, pe ultimul loc în toate domeniile altădată de fală şi primul în cele de hulă şi neputinţă. Într-o societate în care şmecherii şi hoţomanii îi desfid prin opulenţă şi huzur pe necăjiţii care caută mâncare printre gunoaie ori sunt nevoiţi să-şi părăsească locurile în care au trăit, pentru a-i slugări pe străini. Într-o societate în care clasa politică nu-şi vede decât de propria osânză şi de interese. Când justiţia nu mai este justiţie, închisoarea nu mai e închisoare, în vreme de prădătorii hăcuiesc ţara nestingheriţi, cum le cade lor la socoteală şi-şi scot agoniseala mizerabilă, tradusă în monedă în ţări străine. Când… când… Nu mai e nici un secret: societatea românească e grav bolnavă, românii, în marea, foarte marea lor majoritate, nu mai trăiesc, ci încearcă să supravieţuiască. În lupta pentru supravieţuire, modalităţile sau instrumentele puse în operă, nu mai pot fi condamnate. Lupta pentru supravieţuire capătă din ce în ce mai mai mult caracterul individual şi erodează, distruge orice urmă de coeziune, cooperare, empatie ţi unitate a naţiei. Aici ne aflăm. Într- un foarte avansat stadiu de disoluţie. Greu (dacă nu imposibil) de redresare, indiferent cine s-ar înhăma la conducere. Cum să-ţi alegi cu seninătate şi normalitate conducătorii şi (nu peste multă vreme) pe cei care ar trebui să-ţi facă viaţa uşoară sau să te apere de orice rău? Când românul a trebuit să aleagă întotdeauna între două rele şi să opteze pentru răul pe care-l socotea mai mic. Şi care a devenit ori s-a dovedit mai rău decât răul pe care-l recuzase? Asemenea întrebări pot fi puse la infinit şi de către oricine vrea să gândească cu propria minte. Dar orice aluzie la normalitate devine demagogie curată, atâta vreme cât societatea nu se va aşeza pe principiile dintotdeauna ale convieţuirii, ale societăţii drepte şi ale democraţiei adevărate. Sper că poporul mai are resursele necesare pentru a reinvia din propria cenuşă şi a-şi regăsi NORMALITATEA.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Frați întru pictură, la Piatra Neamţ

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ EXPOZIȚIA ”ÎNTÂLNIRE”-Muzeul de Artă Piatra Neamț, 10 - 30 Iulie 2020

Ce se întâmplă într-un simpozion de pictură? Se întâmplă să fie puși laolaltă o mână de oameni legați de profesiunea de pictor. În cazul acestui simpozion de pictură, petrecut în preajma piscului de piatră al Muntelui Rarău, s-a întâmplat ca pictorii invitați să nu fie legați între ei numai de meșteșug, ci și de o caldă prietenie și, mai cu seamă, de râvna de a fi și de a lucra împreună. Expoziția de față este rezultatul acestei întâmplări întru frumos: „Iată, ce bine și ce frumos este să locuiască frații împreună!”. (Psalmii 133:1-3 )

 

Maria Pașc – istoric de artă

Citește știrea

Actualitate

Adevăr şi cunoaştere poetică

Știre publicată în urmă cu

în data de

Cîteva considerații la volumul ”Comunitatea artistică” (Editura Junimea, 2020) de Adrian Alui Gheorghe

Actul cunoaşterii umane e unul poetic, prin excelenţă. Presupune, mai întâi, ascultare a glasului interior, desluşire a sunetului originar, din învălmăşeală şi îmbulzire, din şuvoiul tiranic al vorbelor comune. Până la auzirea acelui glas din înalt de văzduh, fără de chip, trezire din adormire. Până la o limpezirea cerului şi al oglindirii acestuia în adâncimea fântânii interioare a sufletului. Omul ar putea fi definit ca însetare, copleşit de seceta cumplitelor vremi. Adrian Alui Gheorghe, mai ales în ultimul său volume de poeme, ”Comunitatea artistică”, e un explorator, un eliberator de povara împietririi, despătimire cu asprimi dureroase, cu duioase îngândurări, cu nefericite înşelări, cu suspecte păreri, că omul ar putea fi îmbunătăţit prin cunoaştere de sine, prin renunţare la cele obositoare, care mai mult îl înjosesc decât să-l salveze. Tocmai aceste poticniri îl irită pe un poet ca AAGh, aflat el însuşi la răspântie, su(s)pus unui exerciţiu din care să fie eliminate rutina, inerţia, lenea şi prea comodul obicei al acceptării fatale, de a rămâne aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu. Or, AAGh nu lasă nimic să se instaureze şi să-l captiveze. Ia fiecare cuvânt şi îi găseşte o altă valenţă, un alt înţeles: Când scriu de fapt spăl cuvintele/ de mizeriile în care sunt atrase/ în discuţiile zilnice/ silnice/ de asta, continuu/ sufletul şterge de îndoială/ toate subînţelesurile din cuvinte/ dar vine nemernicul/ dar vine creatura odioasă/ dar vine pramatia fără scrupule/ de zi şi de noapte/ şi îşi şterge picioarele/ de sufletele noastre. (Poemul exorcist) Nu e deloc o împotrivire, o scriere în răspar, ci o cu totul nouă valoare de întrebuinţare, un mod nou de a face literatură, de a surprinde creaţia, creaţia poetică, în tot largul unei înscenări, în tot necuprinsul unei alte ridicări la putere, potenţare şi actualizare continuă, cu unealta cea mai simplă pe care o avem la îndemână, cuvântul în stare genuină. Accentul etic însoţeşte fiecare scriere a sa. Accentuarea continuă a clipei, tensionarea dinamică, intensificarea repetiţiei verbale, între aici şi dincolo, între acum şi altă dată, între ceea ce ne înrobeşte şi ceea ce ne eliberează, face din creaţia lui AAGh una de suspendare a trecerii, de locuire în contemplare, de surpare a plictiselii, prin stăruitoare năzuinţă spre o mai dreaptă cinstire a Cuvântului.

În poetica sa, peremptorie, de înaltă ţinută, de înalte virtuţi ale semnificării, ruptura şi fractura clipei, trezirea şi tresărirea, neaşteptarea, sunt o cale de cunoaştere poetică, revelatoare. Numai că ea ne apare, în poezia lui Adrian Alui Gheorghe, chiar în timp ce citim şi uităm că trăim, prin acel brusc, acel deodată, acea neaşteptată trezire, în plină zi, în plin soare, în plină lumină şi nu la umbra vreunei păreri de sine. Şi, deloc, în noaptea sau în întunericul vreunei orbiri. E aici metamorfoza kafkiană, mai curând decât revelaţia iluminării. Breşa, rana, nimbul, fractura, trezirea sunt simultane, concomitente şi nu în succesiune, ca moarte a timpului. Dacă voi aluneca şi mă voi rostogli pe spate, îşi spune cel imaginându-se gândac, şi atunci nu aş putea să mă mai ridic, să-mi continui explorarea, căutarea, în timp ce ai mei nu vor şti nimic despre mine, şi nu vor avea cum să ştie despre eroarea şi rătăcirea mea, pentru că nu vor fi auzit că am căzut. Acesta e mesajul poetic al lui AAGh, de a nu rămâne cumva înfricoşaţi, de a nu ne putea ridica cu propriile forţe şi de a păstra şi ultima picătură de viaţă, pentru a nu apela la ajutoare, la sprijin, care ar putea să nu mai vină niciodată. Timpul, temporizarea, încetinirea ritmului, înseamnă mortificare, cale şubredă a falsificării, a mistificării, în cele din urmă. Scenariul îngropării, al conspirării, al masificării, îi repugnă, îl irită, îl face să se întrebe dacă mai poate fi ceva care să ne salveze din slăbiciune şi din neputinţă, din tertip şi turpitudine, din condiţia de căldicei, fideli moştenitori ai căii de mijloc, mijlocitoare de primejdii şi intemperii orbitoare: ”Azi plouă./ Mîine trece moartea să îşi ridice corespondenţa./ Poimîine e miercuri.// Apoi lucrurile intră într-o normalitate/ aproape dureroasă.” (Blues)

Fiecare poem din ”Comunitatea artistică” e şi conţinut şi conţinător, un întreg rotunjit până devine sferă. Şlefuire a marginii, până devine contur, circumferinţă, în chiar miezul clipei. Circumspect, supect de exact, emergent, dinamic, uimit şi uimitor de sprinten, pentru AAGh actul scrierii e, mai ales în această carte, unul de cunoştere. Interogativ, în toate versetele sale gnomice, agonice, cu final deschis, ne lasă nouă bucuria adevărului, adevărul poetic, nedespărţit de adevărul uman, în stare gravă, în urgenţa rostirii, până nu se ofileşte şi nici să moară litera de tot, de tot ce o însufleţea, cu o clipă mai devreme, la începutul scrierii, pe când poetul avea încă toată puterea asupra ei, de a struni, da a o rosti, cum ai respira: când am vrut să spun lucrurilor pe nume/ am descoperit că lucrurile nu mai aveau nume. (Fragmentarium) AAGh e poetul spaţiilor largi şi al timpului concentrat, centrat într-o clipă, de a face din lucrarea firească a aşteptării, una a cuminţirii, a potolirii şi a ocrotirii.

Actualizarea, permanenta confruntare cu prezentul, în vioiciunea şi graba de a ne spune ceva, firescul, ascuns sau pierdut, îl derutează şi ne face atenţi la ceea ce ne scapă. Cum le-a scăpat Sfântul din icoană, pentru a fi o lume întreagă, pentru a fi liber în lumea largă, pentru a vedea cum e omul surprins în trăire, atent, foarte atent, să nu-i scape cumva ceva, tot pe atâtea capete de acuzare şi de recuzare. Cea mai gravă fiind aceea a desenului,  ca o prăpastie, ca un abis, în care putem cădea, cum ne-ar fura mintea cineva,cum ne-ar fugi mintea spre ceva care ne scapă.

AAGh ne propune o poetică şi o etică a scrierii. Din cele simple, din cuvinte la îndemână, e posibil, ca într-o ordine, şi numai în ordine divină, să devină să fie o zidire vie. Să tresară fiecare literă, rostită acum pentru întâia oară. Nu poate fi a doua oară, nu poate fi repetată clipa dintâi a rostirii divine. Poezia are durata clipei. Poezia e starea princiară a omului, când aude, când se aude. Nimic mai uşor, nimic mai simplu, am putea zice, decât să scriem precum AAGh. Numai că el nu imită, nu îngână, ci ridică la putere, uşoara viaţă, umana trăire, când nu ştiam ce nume anume să-i dăm. Poetica sa e una teribil de simplă, cumplit de firească, dar atât de gravă, prin înrâurire, care ne surprinde nepregătiţi parcă, imprevizibilă prin brusca răsucire, prin neaşteptata alunecare în gol, prin încercarea de restarurare a chipului dintâi al Cuvântului: ”De ce nu ar fi carnea mea bună de mîncat?/ Adică o privighetoare vă lasă gura apă/ și o ciosvîrtă de om vă face greaţă?// – Ce ne deosebeşte decisiv de fratele nostru, porcul?/ – Cuvîntul.// Chiar atîta rău poate face cuvîntul cărnii,/ că o spurcă iremediabil?” (Blues)

A zecea fericire a poetului AAGh (din poemul ”Fericirile”) e una de implicare, de regală simplitate, de augustă trăire, sub imperiul clipei, al darului divin al vieţii, de a nu şti, de a nu afla, de a căuta zadarnic şi de a primi un răspuns amarnic: ”Fericiţi cei care nu vor să ştie nimic/ Fericiţi cei care vor să ştie totul/ şi cu unii şi cu alţii am fost în cîrdăşie/ pe cînd fluturele spărgea crisalida/ pe cînd floarea depunea mărturie cu propria mireasmă

Fie la plecare, fie la întoarcere, poetul trage câte o linie, cum ar sublinia neclintirea şi neliniştea, neaşezarea şi nestatornicia, egale, paralele, neatinse, neatingându-se. Îşi imaginează o clipă de încercare de apropiere a două stele, a două suflete, deşi pe orbite fixe, diferite şi paralele, fără de moarte. Stelele sunt simultane şi nu în succesiune, cum sunt clipele omului, desăvârşite doar prin moarte. Darul lui Dumnezeu cel mai de nepreţuit e darul neştiinţei. Alternativă, pentru om, pentru viaţa omului, nu-i decât să urmezi, să fii pe cale, chiar dacă abruptă, chiar dacă brusc, întreruptă. Aceasta e fericirea poetului, de a ne surprinde din mers din neoprire, din căderea pe gânduri, din blocaj interior. Praf şi pulbere sunt toate la capătul vieţii, numai că pierderea sau pieirea sunt doar în mintea captivă. Viaţa e neîntrerupere, ardere de tot, flacără fără cenuşă, fulger captiv e omul viu.

Poemele din Comunitatea artistică, toate, şi fiecare în parte, sunt concomitente rostiri, cu însoţiri şi răsuciri de sensuri, înţelesuri, adevăruri, până la epuizarea oricărei încercări de a le salva cumva, prin cea mai noibilă dintre arte, arta de a fi prezenţi, de a fi răspunsul bun la o chemare din adânc, din adâncimi de suflet, abisale, fără de expresie. Şi, implicit, implicat, trezit, când e tresărire de sine, diafan, transparenţă, oglindire, reflex, reflecţie şi aprigă citire, urgentă scriere asupra a ceea ce ne scapă ca apa printre degete.

 

 

 

Gheorghe  SIMON

Citește știrea

Actualitate

Lucrările la DN15 – de pe Valea Muntelui vor fi finalizate în cel mai scurt timp

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ anunţă preşedintele PNL Neamţ, deputatul Mugur Cozmanciuc

Preşedintele PNL Neamţ, deputatul Mugur Cozmanciuc, a emis recent un comunicat de presă prin care anunţă că miercuri, 8 iulie, a fost semnat acordul care prevede finalizarea lucrărilor de modernizare pentru DN 15, Bicaz-Poiana Largului.

„Așa cum am anunțat luni: lucrările la DN 15 – de pe Valea Muntelui vor fi finalizate în perioada imediat următoare. Miercuri, 8 iulie, s-a semnat acordul care prevede finalizarea lucrărilor de modernizare. Documentul a fost semnat de C.N.A.I.R, Direcția Regională de Drumuri și Poduri – D.R.D.P Iași și firma care și-a asumat lucrările.

Astfel că, Beneficiarul și Antreprenorul, de comun acord, au stabilit că în termen de 5 zile se va întruni o comisie, din care vor face parte reprezentanți ai ambelor părți, pentru a stabili lucrările ce urmează să fie efectuate. După care se va emite Ordinul de reluare a execuției lucrărilor.

Antreprenorul va demara execuția lucrărilor conform termenelor ce vor fi stabilite prin Procesul Verbal al Comisiei. Ordinul urmează să fie emis de către C.N.A.I.R și Direcția Regională de Drumuri și Poduri – D.R.D.P Iași.

Antreprenorul se obligă să demareze executarea lucrărilor rămase de executat, conform termenelor stabilite prin Procesul Verbal și va depune toate eforturile pentru finalizare în termen de 14 zile, de la data emiterii de către Beneficiar al Ordinului de reluare a execuției lucrărilor.

Vreau să le mulțumesc colegilor din Guvern, în mod special ministrului Transporturilor Lucian Bode și restului echipei, care au înțeles cât de important este acest proiect de infrastructură rutieră pentru județul Neamț și au acționat, în limita legii și corectitudinii, pentru ca lucrările să fie finalizate în cel mai scurt timp.

Totodată, vreau să atrag atenția că ar fi bine ca acest proiect să nu fie politizat, pentru că există mulți ”politicieni” locali care nu au căderea morală să își permită așa ceva.

DN15 este un proiect vital pentru zona Valea Muntelui, pentru nemțenii care locuiesc acolo. Prin finalizarea acestui proiect important de infrastructură rutieră se deschid noi ferestre de oportunitate pentru dezvoltarea acestei zone binecuvântate. Sunt convins că până la 1 septembrie DN 15 să fie finalizat.

Județul Neamț și zona Moldovei rămân în continuare în atenția Guvernului PNL, care va aloca resursele necesare pentru dezvoltare și reclădire”, a declarat deputatul Mugur Cozmanciuc Deputat, președintele PNL Neamț.

Citește știrea

Trending