Contactează-ne

Cultural

Creangă, despre Conta, „catihetul de la fabrica de popi din Folticeni“

Știre publicată în urmă cu

în data de

În prestigioasa revistă a lui Constantin Turcu „Preocupări de cultură Regională“, III, Piatra Neamţ, 1941, acesta, în articolul cu titlul înscris mai sus, sub expresia „ş-apoi lasă-te Conta sfinţiei sale (Creangă, Amintiri… publicată în Convorbiri Literare, Iaşi, anul XV, nr.12 din martie 1882, alte reviste, încearcă şi reuşeşte să dezlege misterul acestui cuvânt Conta“.

Istoricul născut la poale de Ceahlău se inspiră în acest demers şi din articolele apărute în revistele Făt Frumos din Cernăuţi, anul IV (1940), nr.3; retipărite apoi în Straja Moldova, anul III (1940), iunie-octombrie şi extrasul din revista Apostolul, anul VII (1941) No.1-3.

Acesta se întreba retoric că „nu ştiu de va fi prinsă ori nu, de critica vremii, aluzia făcută de Creangă, dar domnul Kirileanu a arătat la Tălmăcirea Cuvintelor că este şi-i îndreaptă împotriva catihetului Conta, de la şcoala din Folticeni. De aceea d-sa a şi tipărit cuvântul Conta cu majusculă, iar în ediţia definitivă, apărută în 1939 a precizat (pag.336) că e vorba anume de Neculai Conta fost protopop la Piatra Neamţ, unde a şi murit, fiind înmormântat la Bodeştii-Precistei, Judeţul Neamţ.

În continuare se spune că „Domnul Artur Gorovei stabileşte, de asemenea că Ion Creangă face într-adevăr aluzie la obiceiurile catihetului Conta şi arată că Mihai Lupescu a greşit când a afirmat că săgeata e îndreptată împotriva preotului V. Grigorescu – supleant la şcoala catihetică din Folticeni. Argumentele aduse de domnul Gorovei, pentru a scoate din cauză pe preotul Grigorescu, sunt deplin convingătoare“.

Întrebarea care s-a pus la „Cine a fost catihetul Conta, pentru care Ion Creangă are aprecieri aşa de puţin favorabile? Domnul Gorovei în articolul citat, arată că este protopopul I. Conta şi aduce în sprijin o mărturie de pe un Penticostarion, tipărit la Neamţ (1848). Însemnarea are acest cuprins: Dăruit bisericii Sf. Ilie din Fălticeni, la 9 septembrie 1853, I. Conta- catihet şi I.Zăhărescu“.

Dilema continuă: „Conta – catihetul lui Creangă – s-a numit Ion, cum îi spune domnul Gorovei, sau Neculai, cum afirmă domnul Kirileanu? În sprijinul afirmaţiei domnului Kirileanu ne vin o sumă de documente nouă, publicate de curând de către domnul Gh.Ungureanu (arhivist şi director la arhivele ieşene). Astfel, aflăm că şcoala catihetică din Fălticeni s-a înfiinţat la 1847 şi că la 1851 a fost numit acolo, catihet, preotul Necuali Conta, despre care mai aflăm că s-a născut la Bodeştii – Precistei, în 1828, ca fiu al preotului Nistor Conta şi al presviterei Ana. Neculai Conta a făcut Seminarul din Socola între anii 1843- 1848, unde a intrat la 15 ani şi la terminarea şcolii i s-a eliberat un atestat pentru a numitului învăţătura şi a lui vrednică de laudă purtare.

La 1849, căsătorindu-se cu Ana, fiica preotului Manea din Boldeşti, a fost numit preot la Bodeştii-Precistei. La şcoala catihetică a funcţionat între 1851-1856, având supleant pe preotul V. Grigorescu, căruia îi plătea jumătate din leafa sa. La 1856, fiind numit protoiereu al ţinutului Suceava, demisionă de la şcoală.

Din actele publicate de domnul Ungureanu se constata că Ion Creangă s-a înscris la şcoala de catiheţi din Folticeni la 27 noiembrie 1854 şi a urmat în tot cursul anului şcolar 1854-1855, după care a plecat la Iaşi. Reiese dar că Creangă a avut catihet la Folticeni pe preotul Neculai Conta – cum arată domnii Kirileanu şi Ungureanu şi nu pe Ion Conta.

„Intră prin hambare, îşi alege putinele cele mai mari cu lapte sau şi cu brânză, untul cel mai bun“

Dealtfel însuşi domnul Gorovei rectifică numele Ion în Neculai, în lucrarea sa Folticenii, ulterioară articolului din Convorbiri. Cât priveşte iniţiala I, de pe însemnarea domnului A. Gorovei, ea trebuie să fie prescurtarea cuvântului Iconom şi nu a numelui de botez Ion.

În continuare se mai spune că „Pe catihetul Conta mi-l zugrăveşte Creangă ca pe un om lacom, ce primia parale şi alimente în natură de la părinţii elevilor: galbeni, stupi, oi, cai, boi şi alte bagateluri de-alde acestea, prefăcute în parale, trebuia să ducă dascălii plocon catihetului de la fabrica de popi din Folticeni; ş-apoi lasă-te Conta sfinţiei sale, că te scoate poponeţ ca din cutie…

Pentru mine, însă, numai două merţe de orz şi două de cvas a dat tata. Catihetul făcea ziua noapte şi noaptea zi, jucând stos… rar venea pe la şcoală“. Întrebarea care se pune: „Le-a ţinut minte Creangă aceste amănunte de la 1855 până la 1881 când îşi scrie Amintirile?“. Se pare că da… Mai sigur e însă că amintirea dascălului său i-a fost reîmprospătată de o recentă lectură şi anume aceea a Operilor doamnei Sofia Chrisoscoleu, născută Cocea – volum publicat la 1862 de Iulia Aricescu, în care se retipăreşte şi un articol al talentatei şi curajoasei ziariste, apărut întâi la foaia SteoaDunării din 1859, sub titlul Un protopop. În acest articol, Sofia Cocea îl atacă vehement pe protopopul C, din Folticeni care era un om deosebit de lacom:

„Intră prin hambare, îşi alege putinele cele mai mari cu lapte sau şi cu brânză, untul cel mai bun, cel mai frumos… dispozează de toată gospodăria preoţilor din ţinut“. Zicea protopopul că toate acestea le duce la mitropolie… dar s-a putut vedea cum în doi ani şi-a făcut două case.

Polemista arată cazul unui blagocin, sătul de atâtea dăjdii către protopop, căruia nu i s-a primit demisia decât după ce i-a mai dat protopopului C. încă zece berbeci şi nici atunci nu i s-a primit în mod definitiv; ci numai „să sloboade iconoml I din blagocinie, pâna când îşi va îndrepta treburile gospodăriei, ca să aibă ce dijmui iarăşi protopopul C“, adăuga autoarea articolului.

Se întreabă Sofia Cocea, care alt funcţionar mai are mijloace de a-şi aduna, astfel, toate cele de nevoe pentru casă, fără măcar o para, care altul, afară de „un protopop îşi poate întemeia şi ţinea gospodăria pe conta subalternilor săi?“. Şi iată că expresia lui Ion Creangă: ş-apoi lasă-te în Conta sfinţiei sale, a fost tipărită în exact acelaşi sens, cu 23 de ani înainte, de către Sofia Cocea- colaboratoarea ziarului ieşean Steoa Dunării- sub aproape aceeaşi formă: protoiereul C. îşi ţinea gospodăria pe conta subalternilor săi.

Aşadar Creangă poate va fi cetit articolul în ziarul de la 1859 . E mai sigur însă că l-a cetit în volumul apărut în 1862. Expresia – aluzia ziaristei Cocea, i-o fi plăcut, se vede, şi a reţinut-o, consemnând-o în Amintiri. Oricum, din sursele documentare Protopopul Conta a venit la Piatra Neamţ la 1864 şi a stat în această demnitate până la 1893, fiind şi preot la catedrala oraşului – biserica Sf. Ioan, ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Ieşind la pensie s-a făcut stareţ al mănăstirii Bistriţa. E îngropat la Bodeştii Precista, unde-i ctitor al bisericii.

Pe crucea mormântului său puteam citi: Protoiereul Neculai Conta, 1828-1896 şi soţia sa Ana, 1826-1892. Se mai arată că a fost un om foarte autoritar şi independent în acţiuni. Avea mult spirit gospodăresc. A ţinut în arendă moşiile Rosnov, Săvineşti, Pipirig. A avut mori pe Cuejdiu şi un feredeu, precum şi un ferăstrău cam pe locul unde e azi fabrica Bistriţa din Piatra.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Drumul strategic al Regelui Carol I în Munţii Stânişoarei

Știre publicată în urmă cu

în data de

Autor

■ DJ 209B uneşte judeţele Neamţ şi Suceava, de la Borca la Mălini ■ străbate o zonă de o frumuseţe neasemuită cu păduri şi pajişti alpine ■ i se mai spune Drumul Talienilor sau Drumul Vitoriei Lipan ■

Regele Carol I, care s-a dovedit a fi total dedicat, cu vorba şi cu fapta, ţării de adopţie prin conjunctura vremurilor, a fost cel care a înţeles rolul strategic al Munţilor Stânişoarei pentru „tânăra“ Românie.

Că avea să fie aşa, referindu-ne la rolul strategic, o demonstrează luptele grele date în zonă spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, poziţia fiind straşnic apărată de trupele germane şi ungare, aflate în retragere spre Ardeal, în încleştarea cu cele române şi ruse.

Revenind la Regele Carol I, acesta a decis construirea unui drum prin munţi, între comuna Borca, judeţul Neamţ şi Mălini (localitatea unde s-a născut Nicolae Labiş), judeţul Suceava, în primul rând din considerente militare, pentru a face legătura între valea Moldovei şi valea Bistriţei şi în al doilea rând comercial. Realizarea lui a durat 12 ani, între 1902 şi 1014, „drumarii“ fiind italieni, de unde şi denumirea de Drumul Talienilor, după cum i-au zis localnicii. Acum, pe hărţile rutiere el figurează ca fiind DJ 209B şi i se mai spune Drumul Vitoriei Lipan, femeia din Tarcăul Neamţului şi eroina din „Baltagul“ lui Mihail Sadoveanu găsindu-şi soţul ucis într-o prăpastie de pe marginea lui.

Calea de acces între cele două judeţe se afla pe Domeniile Coroanei României, instituţie care asigura fondurile necesare Casei Regale, la mică distanţă de Transilvania, adică de frontiera cu Imperiul Austro-ungar. Proiectarea viitorului drum a fost făcută de către specialişti austrieci, iar construcţia efectivă a aparţinut meşterilor italieni, dar a fost folosită şi mână de lucru din localităţile zonei.

„În raport cu tehnologia de la vremea respectivă lucrările de artă rutiere au fost realizate foarte bine din punct de vedere tehnic, astfel că podurile metalice sunt un etalon în ceea ce priveşte o lucrare de calitate“, precizează Wikipedia. Lungimea drumului este este de aproximativ 55 de kilometri, 33 fiind pe teritoriul judeţului Suceava şi 23 pe cel al judeţului Neamţ, iar cel mai înalt punct este în Pasul Stânişoara, la o altidudine de 1.235 de metri, unde cumpăna apelor (linia de demarcare a două bazine hidrografice), separă cele două judeţe. Este locul unde trecătorilor sau turiştilor li se oferă o perspectivă neasemuit de frumoasă. „Lucrările de artă rutiere, bine conservate şi în bună stare de funcţionare şi astăzi pe teritoriul judeţului Suceava, includ poduri metalice de traversare a pârâului Suha din grinzi cu zăbrele şi calea sus, precum şi podeţe în boltă din zidărie de moloane de piatră. Pe partea care aparţine de judeţul Neamţ sunt cinci poduri, atât acestea cât şi zidurile de sprijin fiind construite din piatră de munte, cioplită şi bătută cu ciocanul“, descrie drumul Grigore Pisea, în „Geografia fizică a României“, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Fundatiei România de Mâine, 2006.

După terminarea lucrărilor, drumarii italieni au construit în Pasul Stânişoara o cruce mare din piatră, cu dimensiunea de 16/18 metri, pentru a dăinui şi a aduce aminte cine a lucrat la edificarea drumului dorit de Carol I, o parte dintre însemnele sculptate pe edificiu fiind inspirate din însemnele regale române. După decizia României de la 23 august 1944, când a fost ruptă alinţa cu Axa, zona montană a şoselei a fost teatrul unor lupte înverşunate între beligeranţii conflagraţiei mondiale. Din Pasul Stânişoara, unde fuseseră construite fortificaţii şi cazemate, trupele germane au executat tiruri de artilerie la mulţi kilometri depărtare, până la aliniamentul văii Moldovei. În timpul confruntărilor, Crucea Talienilor a fost distrusă de bombardamente, iar cazematele au fost aruncate în aer, după ce soldaţii germani şi ungari au fost nevoiţi să se retragă spre Ardeal.

Din monumentul „talienilor“ au mai rămas doar treptele de piatră pe care se urca spre soclul crucii, ulterior fiind montată alta, de metal, fiind construită şi o troiţă. În amintirea soldaţilor din Regimentele 3 Grăniceri, 6 Grăniceri şi a Companiei a 11-a conduse de căpitanul Vasile Teodoreanu ucişi în luptele pentru cucerirea zonei strategice din Pasul Stânişoarei la poalele muntelui a fost construit alt monument, o veche cruce din piatră marcând poiana în care şi-au pierdut viaţa câteva sute de ostaşi. Drumul talienilor a fost puţin folosit pentru a face legătura dintre cele două judeţe din cauza stării proaste, mai circulat fiind pe perioada sezonului cald, în scop turistic. Dar, zona este de un mirific aparte, cei sosiţi aici putând stăbate traseul făcut de Vitoria Lipan în căutarea soţului. În prezent, cea mai mare parte a drumului din judeţul Suceava este asfaltată, dar ample lucrări de reabilitare au început şi pe sectorul din Neamţ. Valoarea lucrărilor este de 65 milioane de lei.

Citește știrea

Actualitate

Miracolul numit Hârtie

Știre publicată în urmă cu

în data de

De când mă ştiu, citesc texte tipărite pe hârtie: ziare, reviste, dar mai ales cărţi. Ştiu, acum textele pot fi citite şi pe ecranul calculatorului, al tabletei sau al telefonului mobil, dar eu procedez aşa doar dacă nu le găsesc tipărite pe hârtie.

Şi asta pentru că, spre deosebire de alţii, citesc foarte puţine romane, dar foarte multe cărţi de eseuri, de filosofie, istoria religiilor, teologie, spiritualitate, istorie. Şi, cum citesc mai ales cărţi pe care le-am cumpărat, îmi permit să subliniez anumite pasaje sau chiar să fac mici însemnări. Mai târziu, când reiau lectura, mă ghidez după acele pasaje subliniate şi după acele însemnări. Ştiu, şi pe ecran se pot face sublinieri, dar eu rămân îndrăgostit de cărţi.

Pentru mine, cărţile tipărite pe hârtie fac parte dintr-o mare familie, din familia culturii, iar vecinătatea lor îmi dă un sentiment de siguranţă. Filosoful Constantin Noica spunea că, la început, cultura ne apare sub chipul unui perete imens, plin cu rafturi de bibliotecă, pe care sunt aşezate mii şi mii de cărţi, ne apare ca un mediu extern. Ei bine, continua el, acest mediu extern trebuie trecut, prin lectură, în mediu intern, care începe să ne modeleze fiinţa din interior. În celebra sa poezie „Testament“, Tudor Arghezi mărturisea: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe o carte,/ În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci/ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi./ Al robilor cu saricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine. Întinsă leneşă pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea./ Slova de foc şi slova faurită/ Împărechiate-n carte se mărită,/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte./ Robul a scris-o, Domnul o citeşte,/ Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei/ Zace mania bunilor mei“.

Apoi, îmi place mirosul hârtiei proaspăt ieşită de sub tipar, îmi place să ating paginile cu vârful degetelor şi să duc o carte nouă la nas, spre a simţi mirosul hârtiei şi al cernelei. Îmi place să privesc cărţile aşezate în bibliotecă, pe autori şi culturi, aşa cum ne îndeamnă George Călinescu să le citim.

Coperta de carton, sau supracoperta cărţilor îmi dau certitudinea că adevărul dintre paginile cărţilor va fi bine apărat, păstrat. Îmi place să scriu pe hârtie, cu stiloul, deşi, recunosc, cele mai multe texte le scriu pe calculator. Am nostalgia scrisorilor de dragoste, scrise în tinereţe, pe hârtie. Vă închipuiţi ce pierdere imensă ar fi fost, dacă Eminescu şi Veronica Micle şi-ar fi scris mesajele pe WathsApp?

Criticul literar Alex Ştefănescu vorbea într-o seară, pe postul de televiziune Trinitas, despre avantajul de a şti, de exemplu, cum a evoluat forma poeziilor lui Eminescu, studiind caietele pe care ni le-a lăsat moştenite. Cum am fi aflat, dacă pe vremea aceea ar fi existat calculatoare, că până să ajungă la expresia care astăzi ni se pare singura cu putinţă – o prea frumoasă fată – a încercat mai multe variante, printre care şi un bobocel de fată? Da, hârtia este depozitara marilor comori ale culturii universale, chiar dacă astăzi ele sunt scanate şi puse, în formă electronică, la dispoziţia tuturor cititorilor.

Dacă n-am fi avut la dispoziţie, sute de ani, minunea numită hârtie, dacă n-am fi avut la dispoziţie tiparul, aceste comori s-ar fi pierdut pentru totdeuna. Ştiu, au fost cărţi foarte importante, despre care am aflat din alte cărţi, care s-au pierdut. Ştiu, în biblioteca Vaticanului se păstrează cel mai vechi fragment din Sfintele Evanghelii, care datează abia din secolul al IV-lea, originalele evangheliilor fiind pierdute, pentru că în primele secole se scria pe pergament şi nu exista tiparul.

Ştiu, în China hârtia a fost descoperită în anul 105 după Hristos, dar ea a ajuns în Europa abia în anul 751, în Cordoba şi Sevilla, iar primele documente de arhivă scrise pe hârtie le găsim în Franţa abia în secolul al XIII-lea. Tiparul a apărut la mijlocul sec al XV-lea, şi de atunci lucrurile s-au schimbat, iar comorile culturale ale omeniri au fost salvate, fiind tipărite, în mii şi mii de exemplare, pe hârtie. De aceea spun, tare şi răspicat: Iubesc hârtia!

Dan Dumitru IACOB

Citește știrea

Actualitate

Reabilitarea Muzeului de Istorie – descoperire surprinzătoare

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ patru tomuri de peste 1.000 de pagini, au fost găsite ascunse în pod, în golurile aticului ■ pe lângă decrete de regi, ordine de premier, sunt şi referiri la delicte contra sănătăţii publice, respectiv propagarea de epidemii ■

Deşi părea că Muzeul de Istorie, aflat în reparaţie la acest moment, nu mai are surprize de oferit, iată că acestea apar în continuare, sub formă de documente şi fotografii bine ascunse în ziduri. Acestea au fost descoperite de constructori, bine ascunse în pod, în golurile aticului.

Îngălbenite de vreme, cele patru tomuri de peste 1.000 pagini fiecare, reprezintă probabil o parte din ediţia interbelică a Monitorului Oficial. La o primă răsfoire putem descoperi consemnări despre decrete ale regilor Carol şi Ferdinand, şi ale Majestăţii Sale Regele Mihai, deciziuni ministeriale ale primului ministru Armand Călinescu, precum şi documente ce fac vorbire despre judeţele Caliacra, Soroca şi Falciu.

Este interesantă şi partea privind delictele contra sănătăţii publice, respectiv propagarea de epidemii şi alte boli contagioase, fapte care, în acele vremuri, se pedepseau cu închisoare corecţională de la 5 la 10 ani, amendă de la 7.000 la 15.000 lei şi interdicţie corecţională de la 2 la 6 ani.

Revenind în timpurile noastre, potrivit constructorului, la obiectiv continuă lucrările de punere în siguranţă prin consolidarea fundaţiilor şi a planşeului peste etaj.

Se aşteaptă, de asemenea, atât completarea expertizei tehnice din 2016 cât şi plata lucrărilor executate până în prezent, acţiuni fără de care lucrările la obiectiv nu vor putea continua.

Reamintim că la Muzeul de Istorie se derulează un proiect de peste trei milioane de euro pentru consolidare şi modernizare. Scopul proiectului este consolidarea (punerea în siguranţă), modernizarea (refacere integrală invelitoare din ţiglă ceramică, înlocuire instalaţii electrice, sanitare, termice, amenajări interioare şi exterioare, înlocuirea tîmplăriei perimetrale) şi extinderea spaţiului expoziţional (prin refuncţionalizarea integrală a podului). Circulaţiile pe verticală se îmbunătăţesc prin amplasarea unui lift şi continuarea scării principale către demisol şi mansarda provenită din podul refuncţionalizat.

Pentru acestea au fost elaborate, verificate, avizate şi aprobate în termen două seturi de documentaţii (pentru desfiinţare construcţii neautorizate adiacente Muzeului şi pentru construirea/modernizarea acestuia). Conform cerinţelor impuse de Legea 50/1991, modificată prin Legea 7/2020, pe lîngă proiectele de autorizare, au fost întocmite şi avizate documentaţii pentru Direcţia Judeţeană pentru Cultură Neamţ, Inspectoratul Judeţean în Construcţii Neamţ, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Neamţ, Agenţia de Protecţie a Mediului Neamţ şi furnizorii de utilităţi.

 

Citește știrea

Trending