Viaţa ca o apă curgătoare

De curând, doctorul Virgil Răzeşu a oferit iubitorilor de lectură „Viaţa ca o apă curgătoare“, ultimul său roman (al şaptelea) şi parte a trilogiei dedicate vieţii (alături de „Prin vămile vieţii“ şi „Vieţi paralele“), ceea ce ne îndreptăţeşte să-i dăm crezare când afirmă că eroii săi nu sunt creaţii fanteziste, ci inspirate din viaţa de fiecare zi, sursă inepuizabilă de modele şi teme. Cu ocazia lansării cărţii, intenţionasem să-mi spun şi eu părerea. Mă socoteam favorizată de faptul că citisem romanul încă din manuscris şi trăisem alături de numeroasele lui personaje, dintre care unele mi se lipiseră de suflet într-un mod aparte. Îmi conturasem opiniile, dar după ce am ascultat intervenţiile unor nume sonore despre carte şi autor, am renunţat, pentru a mi le exprima altfel. Nu-mi arog atribute de critic literar şi doar ca simplu cititor, cred că moda scrierilor de mare anvergură, a aşa numitelor romane-fluviu, a apus. Înainte de toate, fiindcă literatura este invadată de un volum uriaş de scrieri. Apoi, pentru că cititorul grăbit al vremurilor noastre ezită să se antreneze în lecturi care-i fură din timpul şi aşa drămuit. Chiar autorii înşişi, deşi îţi propun de fiecare dată să scrie cartea vieţii lor, şi ei grăbiţi să ajungă cât mai curând în mâna cititorului, preferă scrierile mai uşor de parcurs şi mai accesibile criticii. În fine, pentru că nu e chiar la îndemâna oricui să construiască adevărate monumente literare. Pe lângă un anume har, e nevoie de o experienţă scriitoricească şi de viaţă îndelung exersată, altfel riscurile platitudinii şi, mai ales, ale rătăcirilor fără ieşire din capcanele condeiului sunt deosebit de mari şi susceptibile să compromită o creaţie literară. Nu este cazul lui Virgil Răzeşu care nu ia în seamă asemenea argumente. Romanul în discuţie, deosebit de toate celelalte scrieri ale sale, se înscrie în categoria celor de mare amploare, nu chiar frecvente în literatura noastră contemporană. Dovadă că pentru desfăşurarea firului narativ, el are nevoie de spaţii ample, care ne poartă până în Franţa şi Pakistan, Japonia, Guatemala şi mai departe. De asemenea, el se înscrie într-un interval temporal extrem de întins, din ultimul sfert de veac XVIII până în zilele noastre, ceea ce conferă întregului temelii solide, durate cu condei sigur, fără ezitări şi ambiguităţi, pe care se grefează o infinitate de evenimente şi fapte. Romanul ilustrează cum nu se poate mai grăitor influenţa mediului social asupra individului, izolat sau în context comunitar, cu atât mai pregnantă cu cât mediul este unul artificial, străin tradiţiilor locului sau impus din afară, aşa cum a fost vechiul regim, la începuturile sale. Personajul central, un nativ simplu dar împovărat fără voie cu funcţii dintre cele mai înalte, pentru care nu avea nici un fel de pregătire (aşa cum au fost cu miile în întreaga ţară) devine victimă a societăţii autoritare, capătă conştiinţa propriei sale drame, dar nu şi forţa de a se putea desprinde dintr-un angrenaj prea bine organizat. Şi dacă, în cele din urmă, îşi află mântuirea, este numai graţie iubirii. Aceasta devine un modus vivendi al tuturor personajelor sale. Şi pentru că e vorba de iubire, în toate ipostazele sale, femeia capătă aura universului central, iar întregul se constituie într-un imn adresat femeii, pe care autorul o plasează, fără echivoc, în centrul lumii. Să recunoaştem că nu întâlnim prea des o asemenea postură. Nimic mai consonant pentru semnatara acestor rânduri, care şi-a dedicat întreaga viaţă sufletului şi a devierilor lui şi care pledează pentru iubire, cât mai multă iubire, pentru sprijin în nenorocire, compasiune şi toleranţă. Romanul îmi apare fabulos, cu nimic mai prejos de scrierile consacrate, mi-a creat un confort spiritual neobişnuit, ba chiar îndemnul de a-l păstra pe noptiera de la capătul patului, pentru a-l putea reciti în orice moment, cum făceam cândva cu cărţile adolescenţei. Lectura lui mi-a relevat intricarea armonioasă dintre adevăr şi ficţiune, rod al memoriei şi imaginaţiei neobişnuite a autorului, ca şi al cunoaşterii profunde a vieţii, a oamenilor şi a trăirilor lor, atât de diverse. Scriitorul nu se dezminte, îi admir meşteşugul comunicării, pe cât de elaborate, pe atât de directe. Recunosc că pentru a-mi masca invidia fiziologică, ce îmi justifică uneori atitudinea de frondă, mă comport firesc dar cu conţtiinţa că mă irosesc în van, că e prea târziu să mă compar cu el şi să admit că fiecare om este, înainte de toate, produsul biologic al părinţilor, al educaţiei, culturii şi al mediului. Deosebit de realizată este galeria densă de personaje, cu preferinţă evidentă pentru cele feminine, personaje care nu se destramă, nu se rătăcesc pe drum, fiecare bine justificat prin destinul propriu dar întreţesut cu ale celorlalţi. Autorul conduce acţiunea cu mână fermă, fără sincope şi când ne aşteptăm mai puţin, la timpul cuvenit, ne oferă cheia tuturor faptelor. Textul beneficiază de un limbaj fără cusur, în care cuvintele, armonios înlănţuite, dansează parcă pe pietrele mângâiate de apa învolburată, care curge fără încetare – nu aşa ne sugerează titlul? – vrând parcă să spele păcatele personajelor proprii şi ale lumii. Mai pot să spun că autorul, gata în orice moment să te caracterizeze, dovedeşte şi de astă dată o sinceritate puţin comună şi are tăria să recunoască: „aici nu mă pricep, sunt depăşit de realităţi şi nu mă pronunţ“, încât tu, interlocutor naiv, dezarmezi şi nu-i mai poţi imputa umbra de orgoliu care-l însoţeşte ca o aură, pentru bucuria de a se afla, la vârsta lui, în atenţia semenilor. Nimic mai drept. În vreme ce unii retraşi din activitate se plictisesc şi părăsesc orice preocupare majoră, el trage din greu ca scriitor, muzician şi publicist, cum acţiona ca medic şi chirurg, are ce face şi face, se plânge mereu că timpul nu- i ajunge, ba a înfiinţat şi o editură pentru sine dar şi pentru alţii, ceea ce, după mine, face cinste tagmei noastre, atât de blamată. Preocupată de seceta care s-a abătut asupra pământului, căruia îi ascult parcă glasul care plânge de sete, mă întreb dacă şi părinţii eroilor dispăruţi ai cărţii plâng. Plâng şi eu, fiindcă pe mulţi dintre ei i- am îndrăgit şi nu le doream sfârşitul. Sau măcar să nu-l fi ştiut. Să fi fost o realitate sau o imaginaţie uşor deviată, a autorului? Cum e oare posibil ca omul bun din realitate să-şi omoare cele mai multe personaje, „în virtutea unei judecăţi divine“, cu o frecvenţă demnă de Agata Christie, cum afirma cineva într-o mai veche cronică? Mă mângâi, ca persoană credincioasă şi fiică de preot, că autorul apelează într-un fel personal la Divinitate, ceea ce pentru mine înseamnă a-i da dreptate când, în disputele noastre, afirmă: „de fapt, eu sunt un tip profund religios“. Cum ar trebui să fim cu toţii!