„Nu va mai fi niciodată la fel…“

Fără îndoială că printre lecturile cele mai agreabile ale adolescenţei a fost capodopera lui Victor Hugo, „Cocoşatul de la Notre Dame“, în vreme ce ecranizarea romanului (1956, cu Anthony Quinn şi Gina Lollobrigida) s-a bucurat de un succes pe potrivă. Cine n-a trăit cu emoţii povestea lui Quasimodo, clopotarul cocoşat şi hidos al catedralei, îndrăgostit de frumoasa Esmeralda? Iată că evenimentele dramatice din ultima perioadă de timp readuc în prim plan nu numai celebrul monument al Parisului, de pe Île de la Cité, unul dintre simbolurile cele mai valoroase ale lumii creştine, ci şi asaltul tot mai agresiv şi mai insistent asupra acestora, fapte care nu pot lăsa indiferent pe oamenii de bună credinţă, credincioşi sau nu, şi justifică întrebările fireşti care se impun: până unde va ajunge escaladarea urii acesteia dense şi neostoite şi ce ar trebui făcut pentru redresarea unei situaţii lipsite de orice firesc şi umanitate? Recentul incendiu, căreia i-a căzut ţintă catedrala Notre Dame din Paris, a cărei construcţie a durat aproape 200 de ani, între secolele XII şi XIV, unul dintre obiectivele cele mai cunoscute şi mai vizitate ale lumii (30.000 de vizitatori zilnic), cu o arhitectură unicat din multe puncte de vedere, martor al unei istorii a Franţei şi a Europei de peste opt secole şi păstrător al unor valoroase simboluri creştine, ale culturii şi civilizaţiei europene, a determinat unele pagube iremediabile şi ireparabile, indiferent de măsurile recuperatorii care vor fi, negreşit, luate. Oricât am ocoli marile semne de întrebare legate de originea incendiului, nu putem ignora ignifugarea structurii de lemn, mulţimea sistemelor de alarmare şi izbucnirea focului în plină zi. Urmează ca răspunsurile ferme să fie stabilite în timp. Pentru cititorii ziarului nostru, încercăm să desluşim câteva dintre semnificaţiile acestei sumbre realităţi, să apreciem dimensiunile colosale ale acestei catastrofe şi să prezumăm viitorul. Cel mai afectat element constructiv al catedralei este şarpanta (invizibilă pentru public) care susţine acoperişul, o lucrare unicat de arhitectură medievală, denumită, nu fără dreptate, „pădurea“. Ridicată în anul 1220, este o structură din lemn de dimensiuni impresionante (100 metri lungime şi 10 înălţime) şi greutate considerabilă, alcătuită din numeroase grinzi de stejar bine ancorate între ele, fiecare grindă fiind modelată dintr-un singur arbore. A fost necesar sacrificiul a 21 de hectare de pădure veche de câteva sute de ani. Pierderea este irecuperabilă, întrucât refacerea ei, cu caractisticile iniţiale nu mai poate intra în discuţie, stejari de această vechime nemaigăsindu-se nicăieri în lume. Cel de al doilea element arhitectonic de valoare, a cărei distrugere şi prăbuşire au putut fi urmărite în direct pe posturile de televiziune, este „săgeata“ catedralei, un turn conic, plasat chiar în mijlocul mijlocul monumentului şi care se ridica până la 93 de metri deasupra solului. Acesta a fost conceput de arhitectul Viollet-le-Duc şi adăugat catedralei în anul 1859. La baza acestui turn se aflau statuile monumentale din cupru ale celor doisprezece apostoli şi patru evanghelişti. Din fericire, statuile fuseseră ridicate în urmă cu puţin timp, în cadrul operaţiilor de restaurare iniţiate în anul 2018, încât au scăpat de urgia focului. Dimpotrivă, crucea şi cocoşul galic, simbolul Franţei, din vârful turnului, au cunoscut arşiţa incendiului. Cu puţină şansă, cocoşul, care are în interior mai multe relicve (un spin din coroana sfântă a lui Hristos, şi fragmente de moaşte ale Sf. Denis şi Sf. Geneviève), chiar dacă a fost deteriorat de flăcări, a fost recuperat dintre dărâmături de către un specialist în restaurarea patrimoniului şi consilier al companiei care asigura refacerea edificiului şi expediat la atelierele de specialitate pentru recondiţionare. Spusele pline de amar ale acestuia nu pot fi ignorate: „indiferent de calitatea reconstrucţiei şi a renovării catedralei Notre-Dame, ea nu va mai fi niciodată la fel. Notre-Dame este un elefant despre care se credea că nimic nu-l va putea doborî vreodată“. Au rămas neatinse de flăcări faţada şi cele două turnuri frontale care adăpostesc clopotele (unul dintre ele, de 13 tone, sună doar la marile evenimente şi festivaluri catolice). A fost salvată Coroana sfântă, cea mai preţioasă relicvă, care cu care a fost încoronat Iisus înainte de răstignire (compusă din şaptezeci de spini, care au fost împrăştiaţi în decursul vremii în toată lumea), este alcătuită acum dintr-un fascicul de fire de trestie, legate cu fire de aur, cu un diametru de 21 de cm, păstrată din 1896 într-un tub de cristal şi aur. Menţionăm multitudinea de ferestre ale catedralei, precum şi cele trei rozete celebre din secolul al XIII-lea, cu diametrul de treisprezece metri, reprezentând figurile Fecioarei, Copilului Isus şi a lui Cristos, înconjurate de medalioane care prezintă profeţi, sfinţi, îngeri şi regi. Acestea au fost puţin afectate şi, oricum, cu posibilităţi de recondiţionare actuale, numeroasele vitralii de mare valoare artistică (Notre Dame este socotită cea mai întunecată biserică catolică, din punctul de vedere al iluminatului natural), chiar dacă plumbul dintre fragmentele de sticlă s-a putut topi. Notre Dame adăpostea un număr impresionant de picturi, printre care amintim treisprezece picturi monumentale (din cele şaptezecişişase oferite catedralei în fiecare an, de 1 mai, de către breasla aurarilor parizieni, între 1630 şi 1707) şi printre care cele mai valoroase sunt „Sf . Petru vindecându-i pe cei bolnavi cu umbra lui“ (1635) şi „Convertirea Sfântului Paul“ (1635), două lucrări de Laurent de la Hyre şi „Vizita“ (1716), de Jean Jouvenet. De asemenea sunt menţionate treizecişişapte de alte picturi reprezentând Fecioara Maria. Au mai fost salvate Altarul principal, care se află în chor (o despărţitură deosebită între altar şi transept), realizat în timpul restaurărilor din 1856, de către aurarul Louis Bachelet şi sculptorii Armand Toussaint şi Louis Vuilleminot, din foi de cupru bătute în cuie şi aurire obţinută prin electroliză. Aici se află o cruce monumentală şi Pietà, un grup statuar al sculptorului Nicolas Coustou, reprezentând Fecioara înlăcrimată cu trupul lui Iisus în braţe, lucrare comandată de Ludovic al XIV-lea şi construită între 1712 şi 1728. Catedrala Notre Dame este dotată cu trei orgi, una dintre ele este cea mai mare din Franţa şi are cinci claviaturi, 109 tonuri şi aproape 8.000 de tuburi. Chiar dacă nu au fost atinse de foc, instrumentele au avut de suferit datorită apei folosite pentru stingerea incendiului, dar vor putea fi recondiţionate. Fără îndoială că, graţie pompierilor şi a mulţimii de salvatori, multe bunuri, opere de artă şi de cult, au putut fi apărate de foc sau puse la adăpost. Şi dacă este greu de evaluat pierderile materiale imense ale unui edificiu vechi de opt secole, depozitar al unor valori culturale şi artistice inestimabile, mult mai greu de apreciat sunt pierderile de ordin spiritual. Nu am nici o îndoială că poporul francez va şti, ca întotdeauna, să treacă peste această nenorocire, să-şi îngrijească şi să-şi vindece propriile răni, oricât ar fi de dureroase, cu atât mai mult cu cât comunitatea internaţională dovedeşte că îi este alături.