Minuni în vremea noastră/Scrisoare deschisă către USLR Chişinău

În urmă cu ceva vreme, o cunoştinţă m-a întrebat dacă nu vreau să devin membru al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română din Moldova de dincolo de Prut. Cum să nu? Nu am ezitat nici o clipă, ba am aderat cu bucurie deosebită, considerând că avem nevoie de asemenea organisme care cultivă şi se îngrijesc de limba română, în această perioadă de nesiguranţă de toate genurile, de tendinţe de desfigurare a fiinţei naţionale şi de asalt fără precedent al neologismelor de import. Înainte de a apuca să-mi exercit calitatea de membru cu drepturi depline şi a expedia ceva din scrierile mele către revista uniunii, primeam,- via e-mail, câteva recomandări, prin care eram atenţionat/ somat ca nu cumva să nu ţin cont de un aşa-zis ÎNDRUMAR STILISTIC întocmit de o doamnă cu numeroase funcţii în USLR şi coordonator al revistei. N-am înţeles şi continui să nu înţeleg cum o organizaţie care- şi caută identitatea printre celelalte aidoma, poate pune în circulaţie, cu o uşurinţă condamnabilă, un îndrumar inept şi monstruos, care nu are nici în clin, nici în mânecă ceca cu literatura. Nu ştiu conform cărui drept îşi arogă doamna autoare dreptul de a da membrilor USRL indicaţii despre modul în care trebuie să gândească, să simtă şi să se exprime, ba şi să folosească limba română. Ca să nu fiu acuzat de subiectivism, supun atenţiei cititorilor şi celor interesaţi, câteva mo(n)stre de recomandări, cu unele comentarii pe care nu mi le pot reprima. Ce poate însemna stupiditatea unor formulări de genul acesta: „am constatat… o tendinţă pronunţată spre un limbaj stilistic… vetust şi osificat, cu expresii previzibile,excesiv de formale rigide inclusiv la textele în proză sau în cele de analiză critică? Cum adică? „Nu sunt admise spre publicare textele care conţin diminutive“? Să se fi reinstaurat cenzura? Aproape că nu există revistă care să nu menţioneze că răspunderea pentru textele publicate revine autorului şi el răspunde de textele publicate. Nu doar atât. Există limbă fără diminutive? Sau ele trebuie păstrate numai pentru grădiniţă?! Doamna autoare se ridică împotriva acelor „expresii foarte dulci, textele declarative, siropoase, care abundă în înlănţuiri de metafore previzibile, mărturisiri directe ale dorului, admiraţiei şi suferinţei, poeziile demagogice, lozincarde, angajate“. Cum să interzici cuiva să- şi exprime dorul şi trăirile sufleteşti? Să ne exprimăm doar foamea, setea sau oboseala, ura ori dispreţul faţă de ceilalţi?!? Mai că nu pot crede în aşa ceva: …„vă rog să evitaţi cuvinte din acest registru: jale, dor, mângâiere, sărut, inimă, chin, îngeraş, dulce, oftat, mirositor, parfumat,etc. şi sintagme de genul: dulce sărut, mi- ai furat inima, ne-am înlănţuit, iubire divină, etc.“. Uită oare experta în limba română adevărată sau nu ştie că cuvinte precum „jind“, „dor“ şi „jale“ sunt comori unice ale limbii noastre, care nu au corespondent în alte limbi? Cum să renunţi la ele? Ce poate fi mai splendid decât „mângâiere“, „iubire divină“, „admiraţie“, „parfumat“ şi aşa mai departe? Cum poate fi interpretată cerinţa de a evita „portretele fizice şi morale în poezie, fiindcă sunt inactuale, obsolete“ (Ooooo ! M-a dat gata limbajul!) Cum să-ţi iasă din uz portretele, când poezia de valoare tocmai asta face, zugrăveşte portrete? Pe placul sau dezgustul cuiva. Este chiar glumă: „Poezia şi proza modernă nu mai operează cu declamaţii sentimentale şi nici cu exteriorizarea gingăşiei sentimentelor“. Nu acesta este rolul poeziei, de a exprima tocmai sentimentele şi trăirile alese ale oamenilor? Cu ce operează poezia, doamnă? Cu expresii grosolane, triviale? Cu înjurătura, blestemul, palma şi scuipatul?!? Impuneţi limbajul de mahala sau pornografia libidinoasă a unora? Cum pot fi acceptate sentinţe de genul: „Poezia de dragoste, pentru că s-a scris atât de multă şi atât de bună, a recurs şi a epuizat aproape toate mijloacele de exprimare?“. „…nu scrieţi poezie de dragoste dacă nu puteţi aduce ceva nou în bagajul ei stilistic“. Măi să fie! Să-şi fi epuizat poezia toate mijloacele de exprimare? Este sortită neantului tocmai poezia de dragoste? Cum poate fi etichetată altă sentinţă la fel de ineptă: „…poezia modernă tratează preponderent stări emoţionale contradictorii, abisale, halucinante, de negare, de inadaptare, de resemnare, de revoltă, sarcasm, ironie etc. … Sunt de evitat poeziile de dragoste despre părinţi, despre anotimpuri şi patriotice, fiindcă tratarea lor implică o excepţională putere de inovaţie imagistică şi stilistică…“. Mare ţi-i minunea, Doamne! Oameni buni, nu mai scrieţi poezii de dragoste! Treceţi la modul de preparare a cârnaţilor de Pleşcoi, a borşului de păpădie sau a epilării picioarelor! Auziţi îndemnuri demne de poezie: „încercaţi să abordaţi brutalul, sordidul, plictisul, urbanul…“. Nu v-aţi săturat de brutalitatea, urâtul, minciuna şi noroiul care ne invada în trecut şi ne asaltează în fiecare zi şi clipă de clipă? Bietul Lucian Blaga se răsuceşte în mormânt cu ale lui spuse: „veşnicia s-a născut la sat“. Din fericire, nu sunt în posesia mai multor eşantioane ale vestitului Întreptar Stilistic, pe care nu pot să nu-l asemuiesc cu nu mai puţin celebrul Dicţionar Româno-Moldovenesc. Să nu fi auzit celebra autoare a Îndrumarului că limba unui popor este un organism viu care nu se învecheşte, care se perfecţionează în permanenţă şi este capabilă să se debaraseze singură de elementele care nu i se potrivesc? Că nimeni nu poate impune cuiva norme de exprimare şi că singurul judecător al oricărei scrieri este cititorul care hotărăşte (sau nu) valoarea şi perenitatea unei opere. …

În răspunsul adresat (în iulie) stimatei corespondente, îmi exprimam nedumeririle şi comentariile expuse mai sus, dar şi refuzul de a continua să fac parte din USRL, cu atât mai mult cu cât zvonurile despre disensiunile şi neînţelegerile din sânul organizaţiei (doar suntem români!) sunt tot audibile. Bineînţeles că nu am avut parte de nici un răspuns, pentru ca zilele trecute, să primesc înştiinţarea despre excluderea unor membri ai Uniunii. Nu m-am mirat decît de faptul că nu figuram printre lotul celor excluşi. Când standardele adoptate coboară prea mult şi se depărtează de splendida misiune de a sluji limba română, de a o ocroti şi a o feri de orice încercare de degradare, mersul şi viitorul USLR nu poate fi decât previzibil. Ce nu înţeleg este compromisul pe care nume deosebite ale vieţii culturale şi literare din Moldova de peste Prut nu condamnă din start compromiterea unei iniţiative valoroase.