Contactează-ne

Tribuna Nemțenilor

Minuni în vremea noastră/Scrisoare deschisă către USLR Chişinău

Știre publicată în urmă cu

în data de

În urmă cu ceva vreme, o cunoştinţă m-a întrebat dacă nu vreau să devin membru al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română din Moldova de dincolo de Prut. Cum să nu? Nu am ezitat nici o clipă, ba am aderat cu bucurie deosebită, considerând că avem nevoie de asemenea organisme care cultivă şi se îngrijesc de limba română, în această perioadă de nesiguranţă de toate genurile, de tendinţe de desfigurare a fiinţei naţionale şi de asalt fără precedent al neologismelor de import. Înainte de a apuca să-mi exercit calitatea de membru cu drepturi depline şi a expedia ceva din scrierile mele către revista uniunii, primeam,- via e-mail, câteva recomandări, prin care eram atenţionat/ somat ca nu cumva să nu ţin cont de un aşa-zis ÎNDRUMAR STILISTIC întocmit de o doamnă cu numeroase funcţii în USLR şi coordonator al revistei. N-am înţeles şi continui să nu înţeleg cum o organizaţie care- şi caută identitatea printre celelalte aidoma, poate pune în circulaţie, cu o uşurinţă condamnabilă, un îndrumar inept şi monstruos, care nu are nici în clin, nici în mânecă ceca cu literatura. Nu ştiu conform cărui drept îşi arogă doamna autoare dreptul de a da membrilor USRL indicaţii despre modul în care trebuie să gândească, să simtă şi să se exprime, ba şi să folosească limba română. Ca să nu fiu acuzat de subiectivism, supun atenţiei cititorilor şi celor interesaţi, câteva mo(n)stre de recomandări, cu unele comentarii pe care nu mi le pot reprima. Ce poate însemna stupiditatea unor formulări de genul acesta: „am constatat… o tendinţă pronunţată spre un limbaj stilistic… vetust şi osificat, cu expresii previzibile,excesiv de formale rigide inclusiv la textele în proză sau în cele de analiză critică? Cum adică? „Nu sunt admise spre publicare textele care conţin diminutive“? Să se fi reinstaurat cenzura? Aproape că nu există revistă care să nu menţioneze că răspunderea pentru textele publicate revine autorului şi el răspunde de textele publicate. Nu doar atât. Există limbă fără diminutive? Sau ele trebuie păstrate numai pentru grădiniţă?! Doamna autoare se ridică împotriva acelor „expresii foarte dulci, textele declarative, siropoase, care abundă în înlănţuiri de metafore previzibile, mărturisiri directe ale dorului, admiraţiei şi suferinţei, poeziile demagogice, lozincarde, angajate“. Cum să interzici cuiva să- şi exprime dorul şi trăirile sufleteşti? Să ne exprimăm doar foamea, setea sau oboseala, ura ori dispreţul faţă de ceilalţi?!? Mai că nu pot crede în aşa ceva: …„vă rog să evitaţi cuvinte din acest registru: jale, dor, mângâiere, sărut, inimă, chin, îngeraş, dulce, oftat, mirositor, parfumat,etc. şi sintagme de genul: dulce sărut, mi- ai furat inima, ne-am înlănţuit, iubire divină, etc.“. Uită oare experta în limba română adevărată sau nu ştie că cuvinte precum „jind“, „dor“ şi „jale“ sunt comori unice ale limbii noastre, care nu au corespondent în alte limbi? Cum să renunţi la ele? Ce poate fi mai splendid decât „mângâiere“, „iubire divină“, „admiraţie“, „parfumat“ şi aşa mai departe? Cum poate fi interpretată cerinţa de a evita „portretele fizice şi morale în poezie, fiindcă sunt inactuale, obsolete“ (Ooooo ! M-a dat gata limbajul!) Cum să-ţi iasă din uz portretele, când poezia de valoare tocmai asta face, zugrăveşte portrete? Pe placul sau dezgustul cuiva. Este chiar glumă: „Poezia şi proza modernă nu mai operează cu declamaţii sentimentale şi nici cu exteriorizarea gingăşiei sentimentelor“. Nu acesta este rolul poeziei, de a exprima tocmai sentimentele şi trăirile alese ale oamenilor? Cu ce operează poezia, doamnă? Cu expresii grosolane, triviale? Cu înjurătura, blestemul, palma şi scuipatul?!? Impuneţi limbajul de mahala sau pornografia libidinoasă a unora? Cum pot fi acceptate sentinţe de genul: „Poezia de dragoste, pentru că s-a scris atât de multă şi atât de bună, a recurs şi a epuizat aproape toate mijloacele de exprimare?“. „…nu scrieţi poezie de dragoste dacă nu puteţi aduce ceva nou în bagajul ei stilistic“. Măi să fie! Să-şi fi epuizat poezia toate mijloacele de exprimare? Este sortită neantului tocmai poezia de dragoste? Cum poate fi etichetată altă sentinţă la fel de ineptă: „…poezia modernă tratează preponderent stări emoţionale contradictorii, abisale, halucinante, de negare, de inadaptare, de resemnare, de revoltă, sarcasm, ironie etc. … Sunt de evitat poeziile de dragoste despre părinţi, despre anotimpuri şi patriotice, fiindcă tratarea lor implică o excepţională putere de inovaţie imagistică şi stilistică…“. Mare ţi-i minunea, Doamne! Oameni buni, nu mai scrieţi poezii de dragoste! Treceţi la modul de preparare a cârnaţilor de Pleşcoi, a borşului de păpădie sau a epilării picioarelor! Auziţi îndemnuri demne de poezie: „încercaţi să abordaţi brutalul, sordidul, plictisul, urbanul…“. Nu v-aţi săturat de brutalitatea, urâtul, minciuna şi noroiul care ne invada în trecut şi ne asaltează în fiecare zi şi clipă de clipă? Bietul Lucian Blaga se răsuceşte în mormânt cu ale lui spuse: „veşnicia s-a născut la sat“. Din fericire, nu sunt în posesia mai multor eşantioane ale vestitului Întreptar Stilistic, pe care nu pot să nu-l asemuiesc cu nu mai puţin celebrul Dicţionar Româno-Moldovenesc. Să nu fi auzit celebra autoare a Îndrumarului că limba unui popor este un organism viu care nu se învecheşte, care se perfecţionează în permanenţă şi este capabilă să se debaraseze singură de elementele care nu i se potrivesc? Că nimeni nu poate impune cuiva norme de exprimare şi că singurul judecător al oricărei scrieri este cititorul care hotărăşte (sau nu) valoarea şi perenitatea unei opere. …

În răspunsul adresat (în iulie) stimatei corespondente, îmi exprimam nedumeririle şi comentariile expuse mai sus, dar şi refuzul de a continua să fac parte din USRL, cu atât mai mult cu cât zvonurile despre disensiunile şi neînţelegerile din sânul organizaţiei (doar suntem români!) sunt tot audibile. Bineînţeles că nu am avut parte de nici un răspuns, pentru ca zilele trecute, să primesc înştiinţarea despre excluderea unor membri ai Uniunii. Nu m-am mirat decît de faptul că nu figuram printre lotul celor excluşi. Când standardele adoptate coboară prea mult şi se depărtează de splendida misiune de a sluji limba română, de a o ocroti şi a o feri de orice încercare de degradare, mersul şi viitorul USLR nu poate fi decât previzibil. Ce nu înţeleg este compromisul pe care nume deosebite ale vieţii culturale şi literare din Moldova de peste Prut nu condamnă din start compromiterea unei iniţiative valoroase.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sanatate

Controverse

Știre publicată în urmă cu

în data de

Mărturisesc că am citit cu interes articolul colegului Richard Constantinescu „Dar tricoul, doamnă, cât e tricoul?“, publicat în ultimul număr al Vieţii Medicale, material care aduce în actualitate aspecte deloc lipsite de semnificaţii. Nu-mi ascund însă surpriza faţă de argumentele, pledoariile şi raţionamentele evocate. Fără nici o intenţie de a mă afla în treabă sau a-l supăra pe distinsul autor şi coleg, consider că textul uzează, totuşi, de unele clişee forţate. Ca atare, şi discursul D-sale capătă o nuanţă de inconsistenţă sau de artificial. În fond, este vorba de capacitatea sau, dimpotrivă, de inabilitatea unora de a se adapta noului, asaltului unor practici mai mult sau mai puţin străine nouă (unele de import sau second hand) şi în cele din urmă modei sau schimbărilor profunde ale vieţii şi societăţii noastre, cu aplicaţii, bineînţeles, la relaţia dintre medic şi cei cu care vine în contact. Nimic mai adevărat, nu haina îl face pe om. Dar ţinuta DA. Nu întâmplător, comunităţile de pretutindeni au apelat le uniforme, distincte pentru orice domeniu şi cu atât mai mult când e vorba de profesia de medic, la care cel care apelează se află într-o situaţie specială, marcată de o stare psihică particulară, dominată de necunoscut şi de anxietate, dacă nu de teama de moarte. Din acest punct de vedere, cred că atunci când e vorba de ţinuta medicului, compromisul şi rabatul nu îşi au locul şi nu pot fi acceptate cu seninătate. Oricum am întoarce lucrurile, un medic evident neîngrijit, nebărbierit, cu halatul sau bluza mototolite sau de-a dreptul murdare, nu dă bine, cum se spune. Respectul faţă de sine, indubitabil şi benefic, nu se mai revarsă asupra pacientului. Primul lui raţionament nu este greu de bănuit: „cum să se îngrijească doctorul de mine, când nu se îngrijeşte de propria persoană?“. Şi dacă autorul vorbeşte despre cei care ţin la îmbrăcămintea tradiţională a medicului, respectiv la halatul sau bluza albă, nu este deloc întâmplare. Pentru că ea defineşte o categorie aparte de semeni, căruia pacientul îi cere ajutorul. Şi albul semnifică, înainte de toate, ca nici o altă culoare, curăţenia şi decenţa. Sigur că bolnavul va fi impresionat de un halat curat, călcat, ca şi de celelalte elemente de îmbrăcăminte. Mă îndoiesc însă că doborât de o durere care-i ia respiraţia, va zburda de fericire la vederea medicului purtător al unui piercing sau tatuaj. Să fim serioşi ! Nu sunt elementele cele mai demonstrative ale demnităţii şi seriozităţii. La urma urmelor şi alegerea unui tricou poate spune multe şi nu văd cum un craniu desenat pe tricou (amintit de autor) poate face plăcere unui bolnav stăpânit de ideea bolii şi chiar a morţii. Oricât m-ar blama cineva, nu pot să-mi ascund repulsia organică faţă de tatuaje. Evit să intru în contact cu orice persoană maculată de bună voie, care agresează frumuseţea şi armonia propriului trup. Îi refuz strângerea de mână, aşa cum o refuzi pe a unui meşter murdar de ulei. Pentru mine, e vorba de persoane slabe, neputincioase, grav frustrate, marcate de neîmpliniri de tot felul, care nu pot suscita prin nimic atenţia şi interesul celorlalţi, aşa că apelează la resurse exterioare. Mă înfior când îi văd pe cei care-şi etalează, cu superioritate ingenuă, podoaba de împrumut. Cum să accept această monstruozitate, cu atât mai mult cu cât ştiu că o fac pentru toată viaţa? Ce este, de fapt, un tatuaj? Artă? Nici vorbă. Rafinament, spirit elevat, inteligenţă, talent, cultură? Nici atât. Da, admit, am o toană, vreau să am un simbol, o amuletă, o amintire la care ţin, o plasez într-o zonă acoperită sau intimă. De ce ar trebuie s-o arăt, s- o expun altora? Surprinde autorul când afirmă că „în mediul universitar românesc, omul se ia încă după port“. Nimic mai firesc. Povestea cu costumul demodat, din fire sintetice, a ciorapilor flauşaţi şi a pantofilor scâlciaţi aparţine trecutului. Generaţia mea le-a purtat, fiindcă nu dispunea de altceva. Hainele (de alimente nu mai vorbesc) raţionalizate, pe puncte şi cartelă nu sunt invenţii, ci realităţi pe care generaţia mea le-a trăit, nu sunt citite ori inventate. Am trăit, fără nici un fel de ranchiună sau reproşuri, zodia sacoului şi a cravatei pe care le împrumutam unii de la alţii, când era vorba de examenele cu profesorii Buţureanu, Chipail, Iliescu, Dobrovici, Vancea sau Ţupa. Şi câţi alţii. Şi asta fiindcă şi ei îşi respectau studenţii şi veneau îmbrăcaţi cu costum şi cravată, fie iarnă, fie luna lui Cuptor. Îl admiram pe profesorul Brătianu, proaspăt surghiunit de la Timişoara. Lua masa la cantina studenţească, însoţit de tânăra-i soţie. Amândoi purtau tricouri, tenişi şi rucsac, semne ale lipsei de morgă deşartă. Dar la cursuri sau examene revenea la costum şi cravată. Îl judeca cineva pe profesorul Bancu, că venea la reuniunile noastre cu blugi şi adidaşi, la vremea în care ambele erau inaccesibile oricui? Nu, dar asta se petrecea numai până la uşa sălilor de conferinţe. În cele din urmă, orice persoană este liberă să-şi afiţeze propriul „look“, are dreptul să-şi aleagă ţinuta dorită. Dar în contextul în care devine, cât de cât, persoană publică, trebuie să ţină cont de poziţia sa şi e obligat să aibă în vedere interlocutorul sau partenerii de dialog. Pentru a încheia, transcriu cu fidelitate finalul apoteotic al articolului: „Recomandare către şefii de clinică: validaţi colegii mai tineri, chiar şi pe cei cu tatuaje, piercing şi espadrile şi creaţi o atmosferă sigură, creativă, nu creatoidă, în care persoanele ce par diferite, excentrice să nu fie devaloriozate!“. Autorul nu ne spune nimic despre validarea legată de pregătirea şi prestaţia rezidenţilor care vor deveni persoane publice pe cont propriu. Personal, mă îndoiesc că nota finală a stagiului de rezident ar reflecta (în minus sau plus) ţinuta proaspătului specialist. Şi mai departe: „Către rezidenţi: nu vă mai preocupaţi de ameninţarea stereotipică şi veţi constata cum anxietatea dispare şi vi se îmbunătăţeşte performanţa“. Ce simplu ar fi?!? Din păcate, viaţa nu acţionează cu cuvinte alese şi nici cu dulcegării. Ea pune în operă mult mai multe praguri şi îndemnuri, oprelişti şi libertăţi. Fericiţi cei pregătiţi să le facă faţă.

Citește știrea

Actualitate

Performanţă pe… 88 de clape

Știre publicată în urmă cu

în data de

Virgil RĂZEŞU

Mai ieri (Doamne, cum mai zboară timpul!), mă înseninam de fiecare dată când mă aflam în preajma a trei puştani, încă la vremea pantalonilor scurţi: Andrei Gologan (vecin de bloc), Daniel Ciobanu şi Paul Buruiană.

Deşi diferiţi ca alură şi fire, erau nedespărţiţi şi ce-i aducea împreună nu era nici bicicleta, nici mingea de fotbal sau flecăreala pur şi simplu, ci pianul, cel mai greu (la propriu şi la figurat) şi cel mai complex instrument. Îl luau în serios, îşi disputau locul în faţa claviaturii, încercând să-şi dovedească talentul şi, mai ales, pregătirea şi respectul pentru clapele albe şi negre, pe care le scoteau din încremenire, revărsând asupra celor din jur rodul sonor a nenumărate ore de nesomn, exerciţii fără sfârşit, dezamăgiri şi renunţări.

Eram bucuros, ca nespecialist, să desluşesc în strădaniile şi progresele lor, eforturile şi dăruirea celor care le vegheau devenirea şi viitorul, adică dascălii Şcolii de Artă, profesionişti adevăraţi, cu multă experienţă artistică şi didactică.

Aş fi nedrept dacă nu aş aminti influenţa benefică a lui Iulian Trofin, pianist consacrat, compozitor de talent şi nu mai puţin dascăl, asupra celor trei, dincolo de stăpânirea tehnicii pianistice, din nevoia de a-i ridica pe treapta superioară a interpretării, cea care diferenţiază un artist de altul. Nu doar atât, le stimula spiritul de competitivitate şi, cu mijloacele de care dispunea, destul de modeste de altfel, îi punea în contact cu lumea muzicală de dincolo de hotare, cu şcolile şi instituţiile ei, cele care şi-au spus cuvântul în devenirea şi perfecţionarea lor.

Din păcate, viaţa nu i-a mai lăsat împreună şi – nimic neobişnuit pentru noi – i-a legat de meleaguri străine, unde fiecare şi-a găsit rosturile. …

Fără îndoială că vedeta vieţii culturale nemţene a ultimelor patru zile a fost Daniel Ciobanu, care şi-a demonstrat, dincolo de talentul şi calităţile de muzician consacrat, şi valenţele manageriale, cu impact mult mai amplu asupra marelui public. Fără să-şi ignore obârşiile, cu alura adolescentină şi în perpetuă agitaţie, el a dat viaţă, prin „Asociaţia Daniel Ciobanu Art“, cu sprijinul consistent şi generos al Consiliului Judeţean, prin Carmen Saeculare şi cu mobilizarea unor iubitori de artă, Neamţ Festival Music, manifestare de înalt prestigiu, cu caracter internaţional evident.

Aflat la cea de a treia ediţie, festivalul nemţean intră definitiv în aria continuităţii şi perenităţii evenimentelor muzicale de excepţie, de data aceasta sub simbolul Festivalului Internaţional George Enescu.

Ediţia abia încheiată, închinată pianului, a constituit o reală performanţă pentru un oraş neînscris în circuitul marilor centre muzicale ale Europei. A aduce în cadrul aceluiaşi festival un mănunchi consistent de pianişti consacraţi, de talie internaţională, fiecare personalitate artistică unică, distinctă, atât prin prestaţie, interpretare şi gen abordat, cât şi prin ţinuta lipsită de morgă şi infatuare nu este un fapt divers. Câte festivaluri reuşesc asemenea performanţă?!?

Îmi fac o datorie de onoare să-mi exprim, în numele publicului nemţean, recunoştinţa pentru aceşti mesageri ai artei pianistice şi să-i numesc: Petras Geniusas, Lukas Genuisas şi Anna Geniusene (Lituania), Pietro Bonfilio (Italia), Omri Mor (Israel), Pierre Audiger (Franţa), Charles Richard Hamelin (Canada), Alexeander Ulman (Anglia), Vitali Pisarenko (Rusia), Graeme Mcnaught (Scoţia) şi Daniel Ciobanu. O asemenea densitate de pianişti este puţin obişnuită, nu este la îndemâna oricărui organizator.

În aceeaşi categorie a performanţelor notabile trebuie menţionate celalalte personalităţi artistice prezente, care au conferit consistenţă şi au armonizat întregul spectacol, fie că a fost vorba de balerinii Stefanos Dimoulas şi Natacha Trigg (Anglia), basistul Michel Alibo (Franţa) şi percuţionistul Karim Ziad (Algeria), de tinerii pianişti în devenire, elevi ai Şcolii de Artă Victor Brauner şi de orchestra acesteia, ca şi de Orchestra Română de Tineret, care a sunat bine, matur şi convingător sub bagheta talentatului dirijor Gabriel Bebeţelea.

Cum am putea numi altfel decât performanţă autentică, prezenţa a două piane de concert marca FAZIOLI, ultimă realizare tehnică, cu mecanică superioară şi sunet pe potrivă? Nu doar atât, producătorul italian, el însuşi pianist, s-a numărat printre invitaţi şi participanţi.

În acelaşi context, trebuie să semnalăm prezenţa unor personalităţi venite din diferite părţi ale Europei, neapărat iubitori ai muzicii şi ai spectacolului muzical şi care au onorat manifestarea nemţeană.

Îmi face plăcere să subliniez faptul că iniţiatorii şi organizatorii evenimentului, din dorinţa de a-i conferi cât mai multe şi variate semnificaţii, au atribuit fiecăreia dintre cele patru zile de festival, o pecete simbol.

Într-o interpretare sui-generis, pe care mi-o asum, ne-am aflat, rând pe rând, sub stindardul bucuriei burgheze (?!?) a muzicii clasice, care obligă la ţinuta academică, dezlănţuire fantastică de sunete ale claviaturilor celor două piane în dialog din prima zi, adevărată maree copleşitoare şi de neuitat.

A urmat concertul în jeanşi, lipsit de morgă, din incinta ştrandului, în ambianţa surpriză deosebit de plăcută şi elegantă a Rubik Hub, care a pus în antiteză prestaţia calmă a lui Pietro Bonfilio, cu neaşteptata tornadă a israelianului Omri Mor, pătrunzătoare până în adâncurile fiinţei.

Deosebit de reuşit a fost jazzul printre pietre (evident ale unui trecut eroic) de la Cetatea Neamţ, cu atât mai emoţionant cu cât alătura faptul istoric, de cronică şi tradiţie, şi actualitatea.

În fine, concert final, dedicat celor patru concerte pentru pian şi orchestră de primă mărime pentru literatura pianistică, accesibile numai marilor instrumentişti, a încheiat apoteotic festivalul.

Trebuie să recunoaştem că rareori un program de sală menţionează un asemenea concert. Publicul le-a primit cu respect, satisfacţie şi aplauze prelungite.

Nu pot eluda semnificaţia cu nuanţă uşor filozofică a dualităţii, simbolul sub care Daniel Ciobanu a pus întregul festival şi pe care, ca iniţiator şi principal realizator, ni l-a desluşit, drept „cea mai simplă şi nimerită definiţie a lumii, într-un singur cuvânt“. Nimic mai adevărat, dualitatea este cea care asigură nu numai echilibrul tuturor lucrurilor şi fenomenelor care se petrec, ci şi evoluţia (nu spun progresul) lumii. Dar aceeaşi dualitate poate însemna, la fel de bine, şi succes- insucces sau reuşită-nereuşită.

Mă grăbesc să afirm, cu toată convingerea, şi să-i asigur pe toţi cei care au făcut posibil, într-un fel sau în altul, Neamţ Music Festival, că acesta se înscrie printre marile reuşite artistice, printre evenimentele culturale memorabilele şi de înaltă ţinută ale anului şi ale zonei de la poalele Ceahlăului.

Îndărătul a ceea ce s-a derulat prin faţa privirii noastre şi ne-a impresionat auzul, se află, fără îndoială, o mulţime de realizatori şi contribuabili (unii rămaşi în anonimat), ale căror strădanii şi eforturi merită mulţumirile şi recunoştinţa noastră, a publicului.

Festivalul nemţean abia încheiat a însemnat o revărsare binefăcătoare şi generoasă de comuniune, prietenie şi înţelegere, de care avem neapărată nevoie şi care estompează, cât de cât, urâtul cotidian de care avem parte.

Încă o dată, felicitări şi sinceră recunoştinţă realizatorilor. Au dreptul la o odihna binemeritată, mai înainte de a pregăti, ca obligaţie morală, a patra ediţie a Neamţ Music Festival.

Citește știrea

Educatie

„Ceas Floral la Colegiul Naţional Petru Rareş”, punct final

Știre publicată în urmă cu

în data de

Ceea ce acum 5 luni părea o iniţiativă poate prea îndrăzneaţă, ia astăzi forma ceasului floral ce a răsărit sub zidurile Colegiului Naţional Petru Rareş. În vreme de sărbătoare, membrii comunităţii rareşenilor au plănuit pînă la cel mai mic detaliu desfăşurarea proiectului în aşa fel încît orice turist amator de fotografie, orice şofer grăbit care traversează pasajul Străzii Ștefan cel Mare sau oricare alt locuitor veteran, care a admirat oraşul în toate formele prin care acesta a trecut pînă astăzi, au acum şansa de a admira noua înfăţişare pe care a căpătat-o faţada liceului nostru. Iniţiativa s-a născut odată cu ideea domnilor directori – domnul prof. Grigoruţă Oniciuc şi doamna prof. Claudia Jora, care se aflau în căutarea unei idei deosebite de reamenajare a spaţiului situat chiar la strada principala, spre intrarea principală a Colegiului. Astfel, sugestia a fost transmisă mai departe către Consiliul Școlar al Elevilor, de unde Ilinca Leşovschi şi Robert Băltog au preluat iniţiativa, diseminînd informaţia în rîndul colegilor lor. Ideea a început să se materializeze odată cu apariţia şansei de finanţare din partea Fundaţiei pentru Parteneriat şi MOL România, prin programul ”Spaţii verzi urbane” spre care s-a depus un proiect de către Asociaţia de Părinţi – Petru Rareş, proiect care în final aprobat, a susţinut investiţiile printr-o sumă de 10.000 ron. S-a alcătuit apoi echipa de proiect, alcătuită dintr-un coordonator de proiect (Loredana Dinu, vicepreşedintele Asociaţiei de Părinţi – Petru Rareş), un coordonator de educaţie ecologică (prof. biologie Aloma Veiss) şi 5 voluntari de implementare (Robert Băltog, Ilinca Leşovschi, Rareş Apetrei, Aurelia Dinu, Ştefania Toma). Însă greul abia aici a început. Lucrările propriu-zise au fost corelate cu ample activităţi în spiritul protejării naturii. Aşadar, au urmat luni încărcate de activităţi, mobilizări de sute de voluntari, sesiuni de informare, ecologizări, activităţi sportive şi, nu în ultimul rînd, ore de muncă pentru decopertarea, pregătirea şi amenajarea finală a ceasului. Ţinem să menţionăm ajutorul deosebit venit din partea doamnei profesor Aloma Veiss, coordonator al activităţilor de responsabilizare ecologică şi de promovare a atitudinii eco-conştiente şi a unui stil de viaţă sănătos, precum şi ajutorul din partea Agenţiei pentru Protejarea Mediului, reprezentată prin doamna Irina Ciobotaru, care s-a ocupat de instruirea voluntarilor (în număr de 60) anterior ecologizării în spaţiul sugerat şi de sesiunea de informare desfăşurată de Ziua educaţiei nonformale (20 mai 2019) la care unde au participat aproximativ 250 de elevi din clasele IX-XI. Lucrările pe spaţiul vizat au exclus de asemenea orice material ce ar fi putut dăuna mediului. De alegerea speciilor de plante şi dispunerea acestora s-a ocupat un specialist peisagist din partea SC Urban SRL Piatra Neamţ, care ne-a consiliat pe tot parcursul proiectului, în aşa fel încît plantele să poată supravieţui şi peste iarnă în condiţii adecvate, de îngrijirea lor ocupîndu-se în continuare elevii liceului. În fazele amenajării, voluntarii nu s-au dezis de muncile mai puţin plăcute, ci s-au implicat şi în decopertarea spaţiului ce acoperă nici mai mult, nici mai puţin de 425 mp: ei au luat parte, aşadar, la degajarea terenului de frunze şi crengi, nivelarea şi finisarea suprafeţelor, extragerea manuală a arborilor şi arbuştilor şi extragerea rădăcinilor, precum şi la evacuarea manuală a resturilor degradabile şi nedegradabile în afara zonei de lucru, pentru ca, în cele din urmă, să realizeze plantarea diferitelor specii de plante perene. Ulterior, spaţiul din exteriorul ceasului propriu – zis a fost amenajat cu rulouri de gazon. Mai mult decât niciodată însă, ne-am bazat pe forţele proaspete ale elevilor Colegiului – care s-au angajat voluntar să susţină prin toate mijloacele această iniţiativă şi au fost prezenţi trup şi suflet la tot ceea ce a implicat acţiunea lor de voluntariat. După cele cinci luni în care s-a lucrat la acest proiect, avem garanţia unui rezultat admirabil. Am reuşit să aducem o schimbare pentru spaţiul aflat cîndva în totală neconcordanţă cu frumuseţea zonei, despre care acum sîntem siguri că îşi va lăsa puternic amprenta asupra imaginii Municipiului Piatra Neamţ şi a comunităţii sale. Şi mai mult decît atît, comunitatea Rareşului se mîndreşte acum cu o echipă mai consolidată, mai eficientă şi mai pregătită pentru provocările ce vor sosi. Ne bucurăm că am reuşit să ne atingem pe deplin obiectivele stabilite cu cinci luni în urmă şi le mulţumim tuturor celor care au făcut acest fapt posibil! Ilinca Leşovschi din partea echipei de Proiect – ”Ceas floral la Colegiul Naţional Petru Rareş”

Citește știrea

Trending