Contactează-ne

Tribuna Nemțenilor

Minuni în vremea noastră/Scrisoare deschisă către USLR Chişinău

Știre publicată în urmă cu

în data de

În urmă cu ceva vreme, o cunoştinţă m-a întrebat dacă nu vreau să devin membru al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română din Moldova de dincolo de Prut. Cum să nu? Nu am ezitat nici o clipă, ba am aderat cu bucurie deosebită, considerând că avem nevoie de asemenea organisme care cultivă şi se îngrijesc de limba română, în această perioadă de nesiguranţă de toate genurile, de tendinţe de desfigurare a fiinţei naţionale şi de asalt fără precedent al neologismelor de import. Înainte de a apuca să-mi exercit calitatea de membru cu drepturi depline şi a expedia ceva din scrierile mele către revista uniunii, primeam,- via e-mail, câteva recomandări, prin care eram atenţionat/ somat ca nu cumva să nu ţin cont de un aşa-zis ÎNDRUMAR STILISTIC întocmit de o doamnă cu numeroase funcţii în USLR şi coordonator al revistei. N-am înţeles şi continui să nu înţeleg cum o organizaţie care- şi caută identitatea printre celelalte aidoma, poate pune în circulaţie, cu o uşurinţă condamnabilă, un îndrumar inept şi monstruos, care nu are nici în clin, nici în mânecă ceca cu literatura. Nu ştiu conform cărui drept îşi arogă doamna autoare dreptul de a da membrilor USRL indicaţii despre modul în care trebuie să gândească, să simtă şi să se exprime, ba şi să folosească limba română. Ca să nu fiu acuzat de subiectivism, supun atenţiei cititorilor şi celor interesaţi, câteva mo(n)stre de recomandări, cu unele comentarii pe care nu mi le pot reprima. Ce poate însemna stupiditatea unor formulări de genul acesta: „am constatat… o tendinţă pronunţată spre un limbaj stilistic… vetust şi osificat, cu expresii previzibile,excesiv de formale rigide inclusiv la textele în proză sau în cele de analiză critică? Cum adică? „Nu sunt admise spre publicare textele care conţin diminutive“? Să se fi reinstaurat cenzura? Aproape că nu există revistă care să nu menţioneze că răspunderea pentru textele publicate revine autorului şi el răspunde de textele publicate. Nu doar atât. Există limbă fără diminutive? Sau ele trebuie păstrate numai pentru grădiniţă?! Doamna autoare se ridică împotriva acelor „expresii foarte dulci, textele declarative, siropoase, care abundă în înlănţuiri de metafore previzibile, mărturisiri directe ale dorului, admiraţiei şi suferinţei, poeziile demagogice, lozincarde, angajate“. Cum să interzici cuiva să- şi exprime dorul şi trăirile sufleteşti? Să ne exprimăm doar foamea, setea sau oboseala, ura ori dispreţul faţă de ceilalţi?!? Mai că nu pot crede în aşa ceva: …„vă rog să evitaţi cuvinte din acest registru: jale, dor, mângâiere, sărut, inimă, chin, îngeraş, dulce, oftat, mirositor, parfumat,etc. şi sintagme de genul: dulce sărut, mi- ai furat inima, ne-am înlănţuit, iubire divină, etc.“. Uită oare experta în limba română adevărată sau nu ştie că cuvinte precum „jind“, „dor“ şi „jale“ sunt comori unice ale limbii noastre, care nu au corespondent în alte limbi? Cum să renunţi la ele? Ce poate fi mai splendid decât „mângâiere“, „iubire divină“, „admiraţie“, „parfumat“ şi aşa mai departe? Cum poate fi interpretată cerinţa de a evita „portretele fizice şi morale în poezie, fiindcă sunt inactuale, obsolete“ (Ooooo ! M-a dat gata limbajul!) Cum să-ţi iasă din uz portretele, când poezia de valoare tocmai asta face, zugrăveşte portrete? Pe placul sau dezgustul cuiva. Este chiar glumă: „Poezia şi proza modernă nu mai operează cu declamaţii sentimentale şi nici cu exteriorizarea gingăşiei sentimentelor“. Nu acesta este rolul poeziei, de a exprima tocmai sentimentele şi trăirile alese ale oamenilor? Cu ce operează poezia, doamnă? Cu expresii grosolane, triviale? Cu înjurătura, blestemul, palma şi scuipatul?!? Impuneţi limbajul de mahala sau pornografia libidinoasă a unora? Cum pot fi acceptate sentinţe de genul: „Poezia de dragoste, pentru că s-a scris atât de multă şi atât de bună, a recurs şi a epuizat aproape toate mijloacele de exprimare?“. „…nu scrieţi poezie de dragoste dacă nu puteţi aduce ceva nou în bagajul ei stilistic“. Măi să fie! Să-şi fi epuizat poezia toate mijloacele de exprimare? Este sortită neantului tocmai poezia de dragoste? Cum poate fi etichetată altă sentinţă la fel de ineptă: „…poezia modernă tratează preponderent stări emoţionale contradictorii, abisale, halucinante, de negare, de inadaptare, de resemnare, de revoltă, sarcasm, ironie etc. … Sunt de evitat poeziile de dragoste despre părinţi, despre anotimpuri şi patriotice, fiindcă tratarea lor implică o excepţională putere de inovaţie imagistică şi stilistică…“. Mare ţi-i minunea, Doamne! Oameni buni, nu mai scrieţi poezii de dragoste! Treceţi la modul de preparare a cârnaţilor de Pleşcoi, a borşului de păpădie sau a epilării picioarelor! Auziţi îndemnuri demne de poezie: „încercaţi să abordaţi brutalul, sordidul, plictisul, urbanul…“. Nu v-aţi săturat de brutalitatea, urâtul, minciuna şi noroiul care ne invada în trecut şi ne asaltează în fiecare zi şi clipă de clipă? Bietul Lucian Blaga se răsuceşte în mormânt cu ale lui spuse: „veşnicia s-a născut la sat“. Din fericire, nu sunt în posesia mai multor eşantioane ale vestitului Întreptar Stilistic, pe care nu pot să nu-l asemuiesc cu nu mai puţin celebrul Dicţionar Româno-Moldovenesc. Să nu fi auzit celebra autoare a Îndrumarului că limba unui popor este un organism viu care nu se învecheşte, care se perfecţionează în permanenţă şi este capabilă să se debaraseze singură de elementele care nu i se potrivesc? Că nimeni nu poate impune cuiva norme de exprimare şi că singurul judecător al oricărei scrieri este cititorul care hotărăşte (sau nu) valoarea şi perenitatea unei opere. …

În răspunsul adresat (în iulie) stimatei corespondente, îmi exprimam nedumeririle şi comentariile expuse mai sus, dar şi refuzul de a continua să fac parte din USRL, cu atât mai mult cu cât zvonurile despre disensiunile şi neînţelegerile din sânul organizaţiei (doar suntem români!) sunt tot audibile. Bineînţeles că nu am avut parte de nici un răspuns, pentru ca zilele trecute, să primesc înştiinţarea despre excluderea unor membri ai Uniunii. Nu m-am mirat decît de faptul că nu figuram printre lotul celor excluşi. Când standardele adoptate coboară prea mult şi se depărtează de splendida misiune de a sluji limba română, de a o ocroti şi a o feri de orice încercare de degradare, mersul şi viitorul USLR nu poate fi decât previzibil. Ce nu înţeleg este compromisul pe care nume deosebite ale vieţii culturale şi literare din Moldova de peste Prut nu condamnă din start compromiterea unei iniţiative valoroase.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Releul Pietricica – Avancronica unei cărţi excepţionale despre pandemia proştilor cu ifose

Știre publicată în urmă cu

în data de

„Era un intelectual, deci un om de prisos“, cu această frază îmi aduc eu aminte că se termina un roman de război, despre debarcarea din Normandia, Luna la Omaha, apărut prin 1992. O voi comenta.

Domnul Adrian Alui Gheorghe este, incontestabil, un intelectual nemţean adevărat, tangibil, viu. Nu mai este de nici o mirare faptul că noi, românii, nu avem capacitatea de a ne recunoaşte antum valorile, iar dacă, întâmplător, ne întâlnim cu un asemenea om pe stradă, pe scările rulante de la mall, sau dacă stăm cu un asemenea om la masă, la un şpriţ, ceva, cumva, dracul ne îndeamnă la un fel de mişto invidios, la orice în afara unui dialog normal, prietenesc, chiar contradictoriu, dar civilizat. Numai că nu despre acest aspect, oarecum ciudat, specific nemţean, dorim noi a vorbi.

Dacă am vorbi doar despre invidia vacii mai grase din curtea vecinului, n-ar fi nici o supărare. Numai că, de această dată, trebuie să ieşim puţin din domiciliile noastre, din locurile pe unde muncim, de la serviciile noastre, din tabieturile şi laşităţile noastre civice, de această dată să ieşim şi noi în stradă, la meeting, respectiv la o întâlnire.

SUPRAVIEŢUITOR ÎN ROMANIA LOR, un titlu perfect, şocant, de zi cu zi, unde adresa destinatarului este scrisă cu aldine: LOR. România LOR, a politicienilor din România ultimilor 30 de ani, unde, iar acum îl cităm pe intelectualul Adrian Alui Gheorghe dezlănţuit:

„Au căpătat glas, astfel, tupeiştii, interlopii, proştii cu ifose, care au uzurpat şi înlocuit, în numele «unei democraţii», valoarea cu non-valoarea, competenţa cu incompetenţa, profesionalitatea cu «cumetrialitatea» etc. Mai mult, «învăţământul privat», care a înlocuit adevăratul «învăţământ academic» a umplut ţara de diplome care nu acoperă nimic, de indivizi care îşi numără licenţele, masteratele şi doctoratele cumpărate la colţ de stradă sau luate la facultăţi improvizate pe la case de cultură, dughene etc.

E plină administraţia publică de aşa specimene care te sfidează cu numărul de diplome care acoperă, de fapt, golul din minţile lor. O societate «deprofesionalizată», la mai toate nivelurile şi la mai toate genurile de activitate, nu poate evolua, este victima sigură a imposturii generalizate“.

Le spune fiul lui Constantin şi al Mariei Alui Gheorghe din Topoliţa, Grumăzeşti, intelectual sadea, doctor adevărat în filologie, un personaj aparte în literatura română contemporană, cunoscut şi recunoscut cu multe premii adevărate, un om pe care ţi-e drag să-l întâlneşti, că e un moldovean blând şi bun, că e deştept şi înţelegător cu lumea.

Desigur, la un moment dat, chiar a fost titrat ca Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra Neamţ, sigur că pe merit, dar astea se uită repede (om vedea cum în această carte).

Iar aici ne aducem aminte de un alt poet, de această dată magistrul Mihai Ursachi, un profesor de la Liceul de Chimie din Iaşi, pe care am avut marea şansă de a-l atinge şi de a-l auzi citindu-şi poeziile la cenaclul Mihai Eminescu de la Casa Studenţilor, înainte de a fugi în Germania. Poezia lui de atunci, de pe când se credea pelican, este asta (normal, citez din memorie): „Un om din Tecuci avea un motor/ Dar nu a făcut nimic cu el“.

Aşadar, aceasta este o avancronică la o carte care va fi lansată la Piatra Neamţ, se numeşte Supravieţuitor în România lor este scrisă de Adrian Alui Gheorghe, se găseşte deja la Librăria lui Viorel Nicolau, Cetatea Doamnei, în buricul târgului.

Am citit doar cuvântul înainte, unde am dat şi de un termen interesant: inaptocraţia. Citez:

„Ce este inaptocraţia? Este un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna sunt aleşi de către cei mai incapabili de a produce. Iar membrii acestor două categorii sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii care sunt plătite prin sustragerea avuţiei şi muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă“.

După părerea mea, de pesimist cronic, adică de optimist mai bine informat, nu numai politicienii ultimilor 30 de ani sunt vinovaţi. Tare mă tem că şi eu, şi noi suntem vinovaţi. Oricum, cartea este un slalom inteligent prin păienjenişul politic local şi naţional, generat de o nedreptate personală, strigătoare la cer.

Dar văzând cum decurg în continuare lucrurile, îmbârligăturile, chiar în aceste zile şi luni ciudate pentru politica românească, vă recomand să recitiţi prima frază a acestui material.

Pe de altă parte, văd în această prefaţă a cărţii liste lungi cu oameni cunoscuţi, recunoscuţi, cu intelectuali din Neamţ sau din ţară, care i-au fost şi îi sunt alături, ceea ce, sincer, îmi dă o gură de aer. Mulţi ziarişti din Neamţ i-au fost alături, brava lor! Mulţi nemţeni îi sunt alături.

Mulţi români au început să gândească la ceea ce înseamnă, cu adevărat, o societate democratică. Desigur, la un moment dat, din diverse motive, unii dintre prieteni l-au trădat. Ca la Neamţ. Aşa că vă întreb: Cum puteţi rata o asemenea carte?!

Citește știrea

Actualitate

Neamţ: Pietrenii, aşteptaţi să fie alături de Mihai şi Maria Smicală

Știre publicată în urmă cu

în data de

Autor

Pietrenii sînt aşteptaţi să fie alături de Mihai şi Maria Smicală, doi copii smulşi violent de lîngă mama lor de autorităţile finlandeze, în speranţa că ei vor fi eliberaţi din casele de copii sau spitalele de nebuni pe unde sînt “ascunşi” de nişte instituţii inumane şi vor reuşi să se întoarcă la Piatra Neamţ.

Acolo unde îi aşteaptă bunicii lor. Acolo unde mama lor, medicul Camelia Smicală, îşi doreşte să revină definitiv. După ani de coşmar în Finlanda, ani în care i-au fost luaţi copiii şi a fost efectiv torturată de nişte autorităţi care nu au dorit decît să o distrugă, psihic, financiar, pe ea şi pe copiii ei.

Pietrenii care doresc să-şi exprime solidaritatea, aşa cum au mai făcut în trecut, sînt aşteptaţi pe 14 şi 15 martie, la Turnul lui Ştefan. Astfel de acţiuni de solidaritate au şi au avut loc în numeroase oraşe din România şi din străinătate. Un grup de iniţiativă, format din pietreni simpli, doreşte să organizeze o astfel de acţiune în zilele menţionate în speranţa că acţiunile concertate ale celor care rezonează cu drama familiei Smicală vor duce la finalitatea dorită: eliberarea Mariei şi a lui Mihai, astfel încît aceştia să se poată întoarce, alături de mama lor, în oraşul în care aceasta s-a născut şi unde îi aşteaptă bunicii lor.

14 şi 15 martie! Zile dedicate lor! Vă așteptăm în Piatra Neamț începînd cu ora 13. Loc de întîlnire pe platformă, la Turn. Lîngă biserică. Sîmbătă va fi zi de protest şi rămînem pe loc, iar duminică avem protest, urmat de marș în centrul orașului”, este mesajul pe care organizatorii acţiunii ne-au solicitat să îl facem public.

Mai multe informaţii despre drama Mariei şi a lui Mihai aici: http://monitorulneamt.ro/drama-familiei-smicala-mihai-si-maria-mesaje-sfisietoare/

Citește știrea

Actualitate

POZA ZILEI: Asta “parcare”

Știre publicată în urmă cu

în data de

Un cititor al Monitorului de Neamţ şi de Roman ne-a trimis pe adresa redacţiei poza aceasta. O facem publică în speranţa că vom descuraja pe viitor astfel de “parcări”. “Locul faptei” e pe Bulevardul Decebal, la trecerea de pietoni din faţa fostului magazin Agricola.

Citește știrea

Trending