7 minute de lecţie: Jos pălăria, domnule Tusk!

Pentru semnatarul acestor rânduri, manifestarea de la Ateneu din 10 ianuarie a însemnat o colosală şi plăcută surpriză şi nu mai puţin un prilej de a-mi stârni amintirile.

…1939, în Brăila, eram băieţandru care se mai ţinea de fusta mamei când, pe la începutul toamnei, zvonul a ceea ce se petrecea în stradă ne-a adus, cu mic cu mare, la porţile caselor.

Spectacolul care se desfăşura privirilor era copleţitor: pe mijlocul Căii Călăraşilor, stradă cu linie dublă de tramvai şi cu sensuri de circulaţie de o parte şi de alta, se târa (acesta e termenul) o coloană masivă de oameni. Pestriţă, tăcută şi, evident, necăjită. Bătrâni şi copii, femei şi bărbaţi, care cărând un copil sau un geamantan ori o boccea cu lucruri, care un cărucior sau cine ştie ce altă povară. Am aflat că erau vecinii noştri de la graniţa de nord, polonezii fugiţi din calea nemţilor care le ocupaseră ţara fără nici un fel de avertisment.

Cetăţenii noştri au înţeles că nu puteau rămâne simpli spectatori la nenorocirea care nu mai trebuia explicată şi, fără îndemnul cuiva sau a fi împinţi de la spate, s-au apropiat de grupul de oameni şi, fără vorbe, i-au luat pe unii şi pe alţii să le ofere adăpost şi sprijin în casele lor, fiecare după puterea pe care o avea. Nu a fost familie care să nu ia pe cineva, încât grupul masiv de năpăstuiţi s-a subţiat pe încetul până a dispărut. Şi ai mei (nici noi nu eram puţini în casă), au luat în grijă o familie cu doi băieţi care a rămas în casa noastră aproape trei luni de zile, cu care ne-am înţeles foarte bine şi am rămas prieteni pentru toată viaţa.

Nu peste multă vreme am aflat din vorbele celor mari că ceea ce s-a petrecut cu oamenii de jos, s-a întâmplat şi cu guvernul ţării care şi-a asumat nu numai sarcina (deloc uşoară) de a-i primi pe refugiaţii de dincolo de graniţă (ajutor refuzat de Suedia), dar a permis şi a ajutat la tranzitarea tezaurului polonez (lingouri de aur şi alte valori importante) prin ţara noastră. Lucrul s-a petrecut în cea mai mare viteză, şi prin portul Constanţa a ajuns în diverse ţări ale Europei şi în Canada. Când nemţii au aflat de sprijinul oferit de noi, ne-au ameninţat şi au pus în operă represalii care vor duce la asasinarea primului ministru al acelei vremi, Armand Călinescu*.

În decursul timpului, am călătorit în Polonia, am citit şi am preţuit literatura poloneză, am tradus şi editat Faraonul lui Prus dar, mai ales, am admirat demnitatea şi dârzenia poporului polonez, în permanenţă oropsit când de nemţi, când de ruşi.

Nu mi-am ascuns uşor amărăciunea când, după 1989, uitând parcă ce a făcut pentru ei, polonezii s-au opus accesului României la structurile Uniunii Europene. A fost să fie seara de la Ateneu şi splendida evocare a domnului Donald Tusk să-mi risipească orice urmă de amărăciune, ba m-am bucurat de splendida lecţie de istorie, omenie şi demnitate pe care ne-a oferit-o de pe înalta poziţie pe care o ocupă în structurile europene. Rostită într-o limbă română limpede, curată şi plină de farmec, împănată exact cât trebuia cu evocări ale oamenilor noţtri de valoare, cu obiceiuri sau trăsături. Mai târziu am aflat de persoana care i-a făcut traducerea în limba română, care i-a oferit demnitarului şi o casetă vocală ca să se deprindă cu graiul nostru, dar pentru care domnul Tusk nu a avut mai mult de 24 de ore.

Despre cele şapte minute de gânduri împărtăşite de vorbitor s-au spus şi se pot spune multe încă şi unii ar avea ce să înveţe. Din păcate… cum să te dai în spectacol la asemenea ceremonie, fără cravată sau cu cămaşa descheiată la gât (unul cu pretenţii de a candida la postul de preşedinte al ţării, altul odraslă a primului ministru şi câţi alţii care au ocupat locul altora care ar fi meritat să fie prezenţi), să te expui cu emfază când lumea te ştie că abia ai ieţit din închisoare, ca să nu mai vorbim că al doilea om în Stat a vorbit în engleză ori că cel de al treilea a întors spatele unui eveniment cu asemenea semnificaţie?! Dureros şi nu mai puţin revoltător !

Donald Tusk şi-a demonstrat calitatea de cetăţean al lumii. Nu mă mir că am aflat că în situaţii identice, de fiecare dată domnia sa a vorbit în limba ţării respective. Nu cred că este chiar uşor, dar ştie foarte bine că, ajuns într-o anumită postură, nu te mai poţi comporta la voia întâmplării, în dispreţul celorlalţi şi că trebuie să-ţi onorezi postul şi postura pe care le-ai dobândit cu sprijinul celorlalţi.

În ce privește concertul de încheiere a festivităţii, mi-a trezit un sâmbure de speranţă pentru o Europă unită şi capabilă să se bucure de frumuseţile şi bogăţiile spirituale ale tuturor cetăţenilor săi, dincolo de orice împăunare nemeritată şi plină de dispreţ pentru cei din jur.

Pietrele de temelie precum Beethoven şi Enescu trebuie făcute să strălucească, alături de atâtea altele care aparţin fiecărei naţii.

* Întrebat din ce capitol bugetar va acoperi cheltuielile legate de sprijinirea refugiaţilor polonezi, premierul a răspuns: „Din capitolul Omenie. Nu figurează în buget, dar îl veţi găsi în istoria ţării noastre“ (din splendida producţie româno-poloneză „Trenul de aur“ a anului 1986).

Nota Redacţiei: Printr-o regretabilă desincronizare, articolul ne-a parvenit târziu după evenimentele de la Ateneu dar actualitatea lor nu este perimată