Demisia lui Dâncu, dovada că libertatea de expresie câştigată în revoluţie am pierdut-o într-un război

Războiul din Ucraina face parte din acele evenimente istorice care, aşa cum au fost pornite şi escaladează, nu pot fi decât cu greu oprite. Occidentul american a avut o posibilitate de a preveni pornirea tăvălugului rusesc, dar a ratat-o din prea multă aroganță. Invadarea Ucrainei în data de 24 februarie, deşi oarecum previzionată de serviciile americane, a reuşit să şocheze întreaga lume. În cazul unor invazii similare, realizate după încheierea Războiului Rece, deşi ororile au fost similare, şocul şi reacţiile opiniei publice nu au fost nici pe departe de aceeaşi intensitate.

I s-a rezervat Ucrainei, sub preşedinţia lui Zelenski, toată libertatea de acţiune ca să oprească tăvălugul pornit de Federaţia Rusă condusă de preşedintele Putin. Se împlinesc opt luni de război şi încă nu cunoaștem ce se întâmplă în mod real, fluxul informațional fiind puternic distorsionat, atât de propaganda de război a Rusiei, Ucrainei, SUA, NATO şi UE, cât și de restrângerea libertății de expresie precum și de cenzura de război.

Fiecare stat european avea dreptul la o opţiune proprie, privind sancțiunile aplicate, funcţie de interesele naţionale imediate, dar şi funcție de cunoaşterea cauzelor care au provocat starea conflictuală. S-a demonstrat că intervenţia fermă a SUA asupra Europei a provocat dispariţia opţionalelor, toate statele europene fiind obligate să se alinieze necondiţionat la respectarea aceloraşi sancțiuni, cu sacrificarea suveranităţii proprii.

România nu are nimic în comun cu conflictul dintre Rusia şi Ucraina şi ar trebui să-şi proiecteze o politică rezervată, cu atât mai mult, cu cât cele două ţări au o istorie milenară comună, până la identificare, care ne-a afectat într-o mare măsură. Indiferent de soarta războiului, România este condamnată să rămână cantonată la periferia vestică a Rusiei şi Ucrainei.

În perioada războiului din Ucraina, în România, ca şi în alte state europene, s-a remarcat dezvoltarea unor tendinţe suveraniste, susţinute argumentat de către personalităţi de marcă, precum Andrei Marga. Într-un interviu susţinut pe 8 octombrie, la postul de televiziune Prima TV, în calitate de ministru al Apărării, Vasile Dâncu a fost solicitat să se pronunţe cum vede încheierea războiului din Ucraina.

Declaraţia lui Dâncu a flost clară şi împărtăşită de mulţi: „Războiul va mai continua şi singura şansă a păcii poate să fie negocierea cu Rusia. Deoarece negocierea Ucrainei cu Rusia este practic imposibilă, aceasta trebuie realizată de către ţările lumii, NATO, SUA, care să negocieze garanţii de securitate şi o pace cu Rusia. Ucraina nu va putea negocia singură cu Rusia, deoarece nu-şi poate permite să piardă teritorii, care ar fi o pierdere injustă”.

Declaraţia de bun simţ a ministrului Dâncu a stârnit reacţii potrivnice celor obişnuiţi să-şi acordeze opiniile după diapazonul Occidentului. Un Occident care a decretat că Ucraina este în deplinătatea suveranităţii ei, aşa că va decide singură dacă negociază pacea, când şi cum o va face. Încălcând acest ordin pe unitate, rişti să devii proscris dacă ai altă opinie, iar dacă o mai faci și publică, riști să suporți rigorile cenzurii unui război care nu este al nostru.

Conform unui recent sondaj de opinie, 60% dintre români sunt de părere că suveranismul trebuie să domine scena politică, fiind parte a democraţiei. În Cotidianul.ro din 1 octombrie, reputatul profesor Andrei Marga evidenţia că unul din principalele repere ale unei naţiuni trebuie să fie suveranitatea. Unul din obiectivele suveranităţii unei naţiuni este că aceasta trebuie să-şi asigure propria securitate naţională, dar şi a vecinilor.

Românii s-au cam săturat de războiul din Ucraina şi au realizat că pacea nu se obţine înjurându-l zilnic pe Putin. Aşa că declaraţia lui Dâncu, că Ucraina nu-şi poate rezolva conflictul decât prin negocieri de pace, le-a căzut mănuşă acestor români. Aceasta în timp ce Occidentul nu este capabil să îndruge o propoziţie despre pace, dar trimite arme de miliarde de dolari în Ucraina. Vasile Dâncu a exprimat cu voce tare ce gândesc mulţi români cu scaun la cap, dar cărora cenzura de război instalată le interzice să-şi exercite libertatea de expresie.

În aceste circumstanţe, duminică 9 octombrie, preşedintele Ucrainei, Zelenski, îi replica lui Dâncu următoarele: „Cei care cred că numai negocierile pot pune capăt acestui crud război terorist rusesc, sunt supuşi manipulărilor ruseşti”. Trebuie precizat că nişte negocieri au fost solicitate de preşedintele Putin Occidentului încă dinaintea ocupării Crimeii în 2014. Ocupare acceptată tacit de Ucraina de atunci.

În 2014, Uniunea Europeană, prin Anglia, Franţa şi Italia, fără a cere voie de la SUA, s-a implicat în rezolvarea crizei Crimeii, prin încheierea Tratatului de la Minsk. În 2019 odată cu preluarea puterii de către Zelenski, Ucraina a renunţat la aplicarea tratatului, ignorând riscul conflictului. Acum, pe 9 octombrie, Zelenski dă de pământ cu Dâncu, uitând că tot el l-a decorat pe 31 august cu „Ordinul Prinţului Iaroslav cel Înţelept” gradul III, pentru sprijinirea suveranităţii şi integrităţii Ucrainei.

Se zice că preşedintelui Iohannis i-a căzut rău faptul că Zeleski l-a decorat pe Dâncu şi nu pe el. Apropo de zvonuri, paradoxal, presa noastră ne informează cu toate amănuntele despre Putin şi ce face el prin cotloanele Kremlinului, dar nu ne poate spune mai nimic precis despre Iohannis şi ce face el prin cotloanele Cotroceniului. Pe 10 octombrie, întrebat despre declaraţia lui Dâncu, preşedintele Iohannis s-a limitat să pună placa cu opinia oficială a UE despre Ucraina, sugerându-i lui Dâncu să mai răsfoiască „Revista presei”, ca să nu mai rătăcească.

Am ajuns să trăim şi zilele acestea, din „Epoca Iohannis”, în care politica românească nu se face în Parlament, ci după ce se scrie în „Revista presei”. Părerea lui Iohannis, ca şi a Occidentului, este că Ucraina nu trebuie împinsă din spate să se consume în negocieri de pace, ci doar să învingă Rusia, indiferent cât va costa şi cât va dura.

Zelenski ar trebui să ştie că la Oslo nu se decernează „Premiul Nobel pentru război”, ci numai „Premiul Nobel pentru pace”

Uniunea Salvaţi România, un partid care doarme pe preşul de la uşa lui Zelenski, i-a cerut public demisia din funcţie lui Dâncu, pentru blasfemia de a propune pacea. Analiştii de serviciu au stabilit că opinia lui Dâncu a provocat declanşarea unor crize interne, care „au pus în situaţii limită, atât Guvernul, cât şi România”. Despre ce crize și situații limite ar fi vorba, nu a catadicsit să ne explice cineva.

Vasile Dâncu a fost crucificat de către apologeţii războiului, pentru că în calitate de Ministru al Apărării şi-a permis să vorbească despre pace. Din punctul de vedere al USR şi al apologeţilor, Ministerul Apărării ar trebui redenumit Ministerul Războiului. Liberalii, prin purtătorul de cuvânt, au declarat că au sesizat existența unor anumite diferenţe între opinia ministrului Dâncu şi opinia României ca stat, reprezentat de preşedintele Iohannis şi premierul Ciucă.

Dar cine spune că opinia lui Iohannis și Ciucă este aceeași cu opinia României? S-a făcut vreun referendum pe tema aceasta și ne-a scăpat nouă? Libertatea de expresie a lui Dâncu era să-l coste pe acesta mandatul de ministru al Apărării, dar a trecut primul test pe data de 17 octombrie, când a intrat la ascultare în cabinetul premierului Ciucă. La ieșire, afişau amândoi o figură jovială gen „pupat piaţa endependenți”. Peste o săptămână, Vasile Dâncu demisiona.

Marele eveniment al „Epocii Iohannis” va rămâne în istorie intitulat „Demisia Ministrului Apărării”

Luni 24 octombrie, Vasile Dâncu şi-a depus la premierul Ciucă demisia din funcţia de ministru al Apărării, pe care o ocupa din noiembrie 2021. Motivarea demisiei, un fapt de o gravitate istorică, este prezentată în preambulul demisiei ca „imposibilitatea colaborării cu preşedintele Klaus Iohannis, comandantul Suprem al Armatei”. Ironia calificativului de „Suprem” rămâne de referință, aceasta fiindu-i atribuită doar dictatorului Ceauşescu.

Şi Vasile Dâncu adaugă în motivarea demisiei că „pentru a nu prejudicia în nici un fel procesele de decizie şi programele care necesită fluiditate pe întreg lanţul de comandă şi pentru a nu bloca o serie de proiecte absolut necesare pentru funcţionarea optimă a Ministerului Apărării Naţionale şi a Armatei Române”. Demolator pentru Klaus Iohannis este textul acestei demisii, document care caracterizează oficial eşecul preşedintelui României în materie de siguranţă naţională.

Păcat că în demisia sa, ministrul Educaţiei, Sorin Câmpeanu, nu a pomenit nimic despre eşecul proiectului „România educată”. Demisia lui Vasile Dâncu vine într-un complex de evenimente: războiul din Ucraina, la o zi înainte de sărbătoarea Zilei Armatei Române şi de şedinţa CSAT, imediat după recenta vizită a premierului Olandei, Rutte, în timpul intrării în România a Diviziei aeropurtate 101 a SUA și a tancurilor franceze, precum şi a transformării României în cea mai puternică bază militară de pe Prut, graniţa cu Ucraina.

Dacă în 1958, sub Gheorghiu Dej, trupele sovietice părăseau România, în 2022, sub Klaus Iohannis, trupele americane și NATO intră în România, pentru a compensa plecarea rușilor. Demisia lui Vasile Dâncu nu este singulară în Europa, au demisionat şi alţii la case mai mari. Din motivarea demisiei sale, vom afla cu timpul amănunte interesante, cu care sperăm că drumul lui Iohannis către înalta funcţie din NATO va fi blocat. Până atunci, nu ne rămâne decât să aşteptăm sfârşitul războiului din Ucraina, pentru a se ridica cenzura şi să ne recâştigăm astfel dreptul la libertatea de expresie.