Cronica pisălogului: Luaţi-mă încet, că spun tot!

Constantin Bîrjoveanu (1934 – 2000), scriitor, pictor, caricaturist, şi autor al „Cronicii pisălogului“ în urmă cu două decenii şi ceva, dădea viaţă unor mici tablete umoristice, în care vorbea, hîtru, despre realităţile vieţii cotidiene. În numărul de astăzi, în „pilula“ umoristică intitulată „Luaţi-mă încet, că spun tot!“, cu o ironie şi o autoironie de mare artist vorbeşte despre realităţile pe care le-a trăit: de la copilăria inconştientă, care nu percepea grijile din timpul celui de al Doilea Război Mondial, la prima „îndrăgosteală“, atunci cînd i s-au aprins călcîiele după prima codană. În acelaşi mod, aparent lejer, tratează foametea din anii 1945-1948, ca şi pe aceea din timpul Epocii de Aur, dar şi foametea contemporană a celor care nu-şi permit să trăiască pentru că nu au cu ce. Nu-i scapă nici înţelesul termenului „a juca după cum ţi se cîntă“ pe care l-a trăit, tot timpul istoriei sale zbuciumate, această naţie greu încercată, aşa cum vorneşte cu ironie calculată despre relele „care ne-au mîncat zilele“. Şi cu aceaşi ironie subtilă, din expresia latină „Mea culpa“ (E vina mea) îşi cere scuze de faptul că tableta de faţă a „mîncat“ din viaţa cititorilor săi  doar două minute, ceea ce nu i se pare mult, comparativ cu încercările la care ne-a supus viaţa.

În numărul trecut rămăsesem la dragoste. Ei bine, pe la 10 ani stăteam tot timpul liber la un vecin fără copii, care avea în pod o ladă de cărţi şi reviste ca: Veselia, Gluma, Furnica, etc, ce m-au influenţat puternic, precum şi o nepoată de la Paşcani, care-şi petrecea la el toată vacanţa mare şi care, nici ea, nu s-a lăsat mai prejos.

Cînd ne săturam de jucat şotron – ca să vedeţi pînă unde ajunsesem! – mă duceam la băieţii din obor. Eram un fotbalist de primă clasă: atunci cînd se făceau alegerile eu eram lăsat la urmă, cu desertul. Dumneavoastră cînd faceţi alegerea, după ce criterii vă orientaţi? Eu am să aleg pe unul care are de toate, ca să-i  fie capul numai la binele oştii. Pe atunci copiii umblau în pantaloni scurţi, moda  impusă poate şi de faptul că majoritatea oamenilor nu-şi permiteau să-şi cumpere stofa şi pentru craci, modă care din aceleaşi motive, s-ar putea să renască.

Circula şi o snoavă: cică mama, bunica şi nepotul călătoreau cu trenul. Pentru băieţel scoaseră numai jumătate de bilet. Apare controlul: „De ce pentru copil aţi scos  jumătate de bilet că, doar e mare, nu mai are pantaloni scurţi?!“. „Dacă acestea sînt criteriile, lungimea pantalonilor – i-a tăiat-o scurt bunica, biletul meu i-l dau copilului“.

A venit şi războiul. Prima bombă a fost dată pe strada Florean (azi Vazile Lupu), în apropiere de ştrand, dacă vă mai amintiţi de el, şi a distrus, parţial, o cocioabă. Venea lume de pe lume, ca la Maglavid, să vadă nenorocirea. După ce bombele s-au îndesit, nu se mai mira nimeni că s-au „îndesit“… „bombele“. Apropo! De ce le-o fi spunînd aşa? Probabil că alcoolul are acelaşi efect distrugător ca bomba. Ca bomba cu efect întîrziat. Seara, oamenii camuflau geamurile, iar pe străzi nu era zăranie de lumină, ca-n „anii luminoşi“, de penurie energetică.

Cînd au venit ruşii, am ieşit cu mama din zemnic şi ne-am dus la poartă, unde mama flutura un ştergar alb, legat de melesteu, iar eu stăteam cu mîinile în sus, ca semn că mă predau. Cîţiva ruşi au zîmbit mulţumiţi: dacă noi ne-am predat, războiul era şi cîştigat. După război a venit foametea. Noroc de cei care au distribuit ajutorul american, că mi-au dat şi mie o cutie de creioane colorate. Nimic mai mult. Dumneavoastră care ştiţi cum s-au distribuit ajutoarele după Revoluţie, nu cred că nu mă credeţi.

Cum am învăţat să înot? Fratele meu m-a băgat în apa adîncă şi acolo mi-a dat drumul.  Disperat, am dat din mîini şi din picioare şi am ajuns la mal, că ce nu face omul cînd intră la apă? Tot aşa am învăţat să dansez. Chermezele, balurile şi reuniunile tovărăşeşti se ţineau lanţ, iar eu nu ştiam decît tangou, şi-l rugam pe un priten , ca în cazul în care orchestra schimbă melodia, să vină să-mi ia fata.

Odată, pritenul mi-a tras clapa, n-a venit şi am jucat, de voie, de nevoie, pînă la urmă, după cum ni s-a cîntat. Dar parcă numai eu am jucat atunci, de voie de nevoie, după cum ni s-a cîntat? A urmat o perioadă stupidă, plată. Cînd oamenii aveau bani şi nu aveau ce face cu ei, cînd calendarele cu foi vorbeau de şef în fiecare zi, ca şi radioul şi televiziunea, iar la cozi pentru alimente se stătea  în fiecare noapte. Deci, ani de-a rîndul, „Ciuruitul“, v-a mîncat zilele, cozile nopţile şi, mai recent, în perioada cînd ai ce lua, dar n-ai bani. Cronica pisălogului v-a mîncat două minute pe săptămînă. Mea culpa!

Nota Redacţiei: Rubrică sponsorizată de viceprimarul Radu Samson