Nea Nicu a plecat să fotografieze îngerii

Nea Nicu. Fotograful. Aşa l-am cunoscut în urmă cu mulţi ani cînd am călcat pragul redacţiei Monitorul. “Cu el ai să mergi pe teren. El face poze”. Prezentarea seacă, firească, a redactorului şef. El, Nea Nicu, Nicolae Stanciu pe numele din legitimaţia de fotoreporter, zîmbea şugubăţ pe sub mustaţă. Cu un Olympus vechi atîrnat de gît cu o curea jerpelită. Zîmbet pe care l-a păstrat în toţi anii în care am bătut tot judeţul. Eu întrebam şi scriam de zor, el fotografia de zor. După ce se termina documentarea, ne zgîiam amîndoi ca doi copii obraznici la poze. Comentînd de mama focului. Cel mai certam cînd nu ieşea poza. Poza pe care el o făcea însemna de multe ori diferenţa între un articol de primă pagină sau unul de interior. Iar eu, abia acceptat ca purtător de condei, vroiam mereu pe prima pagină. Şi îl dojeneam amarnic. Şi el zîmbea şugubăţ şi îmi spunea că nu a fost soarele cum trebuie, că nu se declanşa oportun Olympus-ul, care, ce-i drept, avea şi nişte bandă scotch adăugată pe la butonul declanşator ca să reziste cît mai mult. Că s-a mişcat taman cînd nu trebuia, cel pozat. Şi ne supăram şi ne certam şi ne împăcam la loc, că doar a doua zi plecam din nou hai-hui să căutăm alte subiecte bune de dat la ziar. Uneori, în documentări, măi adăstam şi la cîte “una mică”. Şi atunci să te ţii poveşti spuse de nea Nicu. De pe cînd era el “şef de discotecă” la Buhuşi. Sau din anii, mulţi, petrecuţi în presă. Cu oful lui din acele vremuri de pionierat într-ale jurnalisticii. Că de ce nu apare şi numele lui pe pozele care erau publicate în ziar. Ce să înţelegem noi care ne umflam în pene ca nişte cocoşi cînd ne vedeam semnătura în ziar. Multă vreme nu am înţeles, de asemenea, de ce un om ca el, la etatea lui, făcea naveta de la Buhuşi la Piatra ca să lucreze ca fotograf la un ziar local. Tîrziu am înţeles. Îi plăcea viaţa de redacţie. Îi plăcea să fie în mijlocul evenimentelor. În locul în care se coceau ştirile. Îi plăceam şi noi, reporterii. Mînji tineri, care îl chinuiam găsindu-i mai mereu cîte ceva de făcut: ba să se ducă să ne ia mîncare, ba să ne pună biletele la pariuri, ba să… ne aducă o sticlă de vin sau de bere. Le făcea pe toate cu acelaşi zîmbet şugubăţ strecurat pe sub mustaţă. Şi ne ierta şi ne accepta toate cele. Viaţa a făcut la un moment dat ca drumurile noastre să se despartă. A plecat la fată. La Viena. Cît de mîndru era de copiii lui. Dar nu ne-a părăsit de tot nici atunci. Ne comenta articolele publicate pe internet, ne mai dădea cîte un subiect. Ne mai trimitea cîte un mesaj. De acolo de departe de unde era. Azi, duminică, 4 august 2019, aflu că s-a mutat puţin mai departe de noi. În cer. Drum lin spre veşnicie nea Nicu. Îţi dorim colegii tăi de la Monitorul. Ai avut şi vei avea mereu un loc în inimile noastre.