Publicitate

• din apele lacului de acumulare au „rãsãrit“ si-n acest an rãmãsitele pãmîntesti ale bisericii din Hangu • lãcasul de cult, unul impunãtor, a fost dinamitat înainte de finalizarea lucrãrilor la barajul de la Bicaz • se spune cã biserica s-ar fi ridicat pe locul uneia vechi din lemn pomenitã într-un document al lui Stefan cel Mare din 1458 • „Nu uitãm cît om trãi ce-o fost atunci, da’ cînd ruinele bisericii ies la luminã, ne apucã mai mare jalea“, spune trist Constantin Manolache din Hangu •

Seceta din aceastã iarnã si o datã cu ea scãderea nivelului apei din Lacul Izvoru Muntelui au fãcut ca zidurile fostei biserici din Hangu sã iasã iarãsi la luminã. Numai cã de data aceasta trãitorii locului parcã n-au mai încercat emotiile întîlnirilor trecute cu fostul lor lãcas de cult. La descinderea noastrã, mai acum vreo douã sãptãmîni, cîteva zile în urmã, pe la rãmãsitele pãmîntesti a ceea ce fusese cîndva biserica din Hangu, ne-am întîlnit doar cu linistea profundã a locului, cu cîtiva iubitori de istorie modernã, precum Daniela Ursu, Liliana Pîntea si noi, doi gazetari, cu propriile noastre emotii acumulate cu prilejul vizitelor anilor trecuti. Schimbãm cîteva vorbe în treacãt, ca o datã cu singurãtatea ce ne-a învãluit, sã ne revinã în minte, ca un ecou pierdut in depãrtãri, vorbele fostului cronicar al locului Teoctist Galinescu: „Cînd vîntul bate si frunzisul codrilor freamãtã, iar apele lacului vãluresc, auzim dangãt de clopote. Sigur sînt cele ale bisericii din Hangu, dinamitatã si scufundatã“. Noi am auzit doar linistea istoriei, ce a fost extrem de crudã cu asa-numita Catedralã din Hangu si-n general cu gospodarii Vãii Muntelui. Asadar, Tara Hangului, cum a fost numitã zona ce se întinde de la Bicaz spre Largu, a gãzduit din vechime sihãstrii, schituri si mãnãstiri, fiind o adevãratã Meteorã româneascã împreunã cu lãcasurile monahale ale Ceahlãului. În poienele din munti s-au ridicat sihãstrii si schituri în vremea primilor musatini, iar apoi mãnãstiri domnesti sau boieresti precum Pionul, Buhalnita, Durãul. În secolul al XVIII-a si prima jumãtate a secolului al XIX-a s-au ridicat bisericile tãrãnesti din lemn, bijuterii de arhitecturã popularã precum cele de la Farcasa, Bistricioara, Grinties. Încã din a doua jumãtate a veacului al XIX-lea au început sã se ridice biserici mari de zid, monumentale, precum cele din Poiana Grintiesului, Bistricioara, Ceahlãu – Schit si Gura Hangului. Cea din urmã numitã, subiectul articolului nostru, biserica de la Gura Hangului a impresionat prin maiestuozitate, dar si printr-o istorie tristã, printr-o existentã efemerã. Sînt multi autorii care spun cã biserica s-ar fi ridicat pe locul vechii bisericute din lemn pomenitã într-un document al lui Stefan cel Mare din 1458, distrusã de vremuri si de oameni. Catedrala a fost rezultatul efortului sãtenilor care si-au dorit un lãcas de cult mãret în mijlocul „Sesului Hangului“, o zonã ce începea sã semene cu un adevãrat orãsel.

Ultima slujbã a fost pe 21 mai 1959

Ideea a apartinut preotului Toader Gheorghiu, de loc din Cãlugãreni, sub pãstorirea cãruia s-a sfiintit si locul viitoarei biserici, dar cel care a desãvîrsit lucrarea a fost preotul Mihai Coroamã, ce a dorit ridicarea unei biserici din beton armat, care sã dãinuie în veacurile urmãtoare. Pe Valea Hangului a fost o veche cale feratã forestierã a unor evrei ce-au detinut aici o fabricã pe care însã au pãrãsit-o, iar hanganii au strîns sinele ce apoi le-au dãruit pentru constructia bisericii. Seful de lucrãri a fost un inginer italian, în acele vremuri cei mai priceputi la constructii din piatrã si betoane, iar muncitorii au fost localnicii, unii plãtiti, dar cei mai multi fãcînd clacã. Era biserica lor pe care o vedeau crescînd an de an. Dar s-a hotãrît ca între munti sã aparã o „mare“ care sã „dea tãrii luminã“. Si au dispãrut sate si gospodãrii, dar si biserici si cimitire. Oamenii si-au strîns mortii si cimitirele. Unele biserici au scãpat, precum cea veche de la Rãpciuni sau bisericuta de la Hangu mutatã la Chiriteni, dar catedrala de beton armat a fost sortitã distrugerii. Era prea mare, prea impozantã, prea crestinã ca sã rãmînã. Ultima slujbã a fost la 21 mai 1959, iar apoi obiectele bisericesti, carapeteasma au fost trimise la Pîngãrãcior unde preotul Mihai Galinescu ridica o nouã bisericã. Inginerii Iacoban si Lupan au pariat cã 70 de încãrcãturi de trotil declansate simultan vor dãrîma biserica, dar abia au fãcut niste crãpãturi minore. Spuneau oamenii cã mai mult s-a cheltuit pentru distrugere decît pentru ridicare, dar pînã la urmã au reusit. Comunistii atei au mai transformat în ruine un lãcas de trãire crestinã. Preotul Mihai Coroamã n-a precupetit nici un efort pentru a salva biserica, dar aprobãrile au venit prea tîrziu… În 1977 apele lacului au scãzut foarte mult, ruinele au iesit la suprafatã si preotul din Chiriteni a hotãrît sã tinã slujba de Înviere pe locul vechii biserici. Si multime multã a venit sã plîngã vechea bisericã si mortii si casele si gospodãriile. Aparitia din cînd în cînd din negura unui trecut trist a ruinelor lãcasului de cult, cum s-a petrecut si-n acest an, rãscoleste suconstientul vîrstnicilor locului pînã la durere, care retrãiesc prin asta vremuri de mult apuse. Vremurile în care si-au vãzut catedrala sufletului înãltatã dar si culcatã la pãmînt, iar mortii dusi cu spatele pe dealurile din jur si pusi spre adormirea vesniciei în gropi comune. „Nu uitãm cît om trãi ce-o fost atunci, da’ cînd ruinele bisericii noastre ies la luminã, ne apucã mai mare jalea. Eu cred cã din vreme-n vreme Dumnezeu face în asa fel ca noi, cei mai bãtrîni, sã mai vedem o datã mîndretea noastrã de bisericã, pe care ne-am dorit-o atunci din tot sufletul. Ce sã mai zic? Cînd o vãd, mã cutremur“, ne-a povestit Constantin Manolache din Hangu. Vorbele sale înfioarã. Nu întelegem însã de ce atîta liniste… Sã fie doar uitarea asternutã pe jumãtatea de veac trecutã de la fãptuirea unui gest necugetat prin care a fost distrus un lãcas de cult, sã fie necredinta în cele sfinte ale contemporanilor nostri? Numai Dumnezeu stie. Iesirea din adîncuri a bisericii din timp în timp, sigur, se sãvîrseste spre aducere aminte si bãgarea de seamã a nu se mai repeta. De asta sîntem siguri.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.