Avertismentul lui Brucan

După Revoluţia din 89 am aşteptat cu răbdare stoică să treacă cei 20 de ani, prevestiţi de Silviu Brucan, că ne-ar trebui ca să deprindem tainele şi practicile democraţiei capitaliste. Au trecut 30 de ani, şi ca mulţi alţii, am realizat că Brucan ori a fost mult prea optimist, ori a intenţionat să nu ne demobilizăm, constatând că iar am aşteptat degeaba, după cum i-am aşteptat pe americani după 1944.

În cei 20 de ani, pe care i-am petrecut în Parlamentul României, am înţeles că Brucan, care cunoştea occidentul mai bine decât noi, ştia că democraţia nu este o şcoală care poate fi absolvită la termene fixe. Astăzi cred că Brucan a ţinut doar să ne avertizeze, cunoscând bine democraţiile cuprinse între Moscova şi Washington. Avertismentul nu a fost intuit de majoritatea românilor, şi anume că România nu se poate teleporta peste noapte, din sistemul democraţiei socialiste, în sistemul democraţiei capitaliste. Că dacă democraţia socialistă ne-a fost adusă cu tancurile, democraţia capitalistă nu putea fi adusă în valiza nu ştiu cărui lider transfug.

Democraţia capitalistă se construieşte greu, zi cu zi, pentru a deveni trainică. Nerăbdarea unora, precum cei din PNL-AT rezultat din sciziunea liberală din aprilie 1990, “de a tăia coada câinelui dintr-o lovitură” nu era decât o utopie menită să escamoteze incapacitatea “lupilor tineri” de a înţelege realitatea din România. Şi astăzi, USR PLUS forţează tăierea cozii, ascunzându-şi inabil nepriceperea guvernării în spatele unor declaraţii de principii luate din cărţi. Generaţia tânără este mai nerăbdătoare, pe când generaţia matură este mai înţeleaptă. Nerăbdarea nu este o calitate care să te propulseze peste noapte în etajele superioare ale piramidei puterii. Diferenţa dintre nerăbdare şi înţelepciune se vădeşte a fi o reală barieră între generaţii.

Dacă în anul 1990 în România s-a instalat la putere un partid de stânga, este pierdere de vreme să asculţi corul casandrelor care motiva subversiv, ba că a fost “Duminica orbului”, ba că electoratul de stânga a fost manipulat. Dovada că electoratul a fost matur, este faptul că a urmat alternanţa la putere. După 1996, atât dreapta, cât şi stânga, s-au rânduit alternant la guvernare, ceea ce a dovedit că electoratul român a înţeles avertismentul lui Brucan, care reflectă calea reală spre democraţie.Istoria va reţine, fără rezerve, faptul că în România, democraţia capitalistă nu se putea instala fără “ajutor” din afară, în primul eşalon al campaniei de întrajutorare fiind instalate ambasadele occidentale.

Democraţia reală are principii, nu culoare politică

Cunosc români care, imediat după Revoluţie, au plecat din ţară, motivând că “au simţit că marile promisiuni şi speranţele revoluţiei se pierdeau la fel de brusc, precum schimbarea la care asistaseră”. Dezamăgirea lor a fost doar un pretext de a călători, ignorându-l pe Brucan. Aceşti români dovedeau că au rămas prizonierii aceluiaşi clişeu, că în România, democraţia, indiferent de sorgintea ei, nu poate fi instalată integral decât peste noapte, fie adusă pe tancuri peste Prut, fie la business class, peste Atlantic.

Că românii sunt incapabili să-şi construiască singuri propria democraţie reală. Imaginea reală a educaţiei despre democraţie la români, atâta câtă a fost în perioada ceauşistă, nu poate fi percepută corect, dacă ne limităm doar la imaginile distorsionate politic, atât de propaganda Sovietică, cât şi de cea americană. Neputinţa unor români, de a se integra în realitate, este un handicap datorat incapacităţii desprinderii de mentalităţile fataliste şi victimizatoare. Dacă romanii rămân ancoraţi în apele tulburi ale unui astfel de handicap, nu vom reuşi să ne desprindem de clişeu, pentru a scurta termenul prezis de Brucan.

După 30 de ani de la prăbuşirea comunismului, nu mai avem dreptul să ne plângem, apelând doar la argumentul simplist că toate carenţele societăţii şi sistemul politic actual, sunt consecinţe ale fostului regim. Astăzi avem în România mai multă corupţie, nepotism, apartenenţe la ideologii extremiste, lipsă de asumare a responsabilităţilor individuale sau colective, decât în democraţia anterioară. Aceste carenţe se regăsesc şi în proaspetele democraţii estice, dar şi în democraţiile vestice consolidate.

Corigenţele societăţii civile

În 30 de ani, România a reuşit, prin forţe proprii, să recupereze o parte din decalajele instituţionale şi economice, faţă de societăţile capitaliste dezvoltate. Aceasta în contextul în care asistăm, atât la eşecul neoliberalismului economic, cât şi a ideologiei multiculturalismului, dar şi la ofensiva neomarxismului şi a extremismului ideologiilor de stânga şi de drepta. La care se adugă şi creşterea decalajelor economice, precum şi a sărăciei. Trebuie să conştientizăm că eşecurile înregistrate până acum nu sunt numai rodul moştenirilor nerezolvate ale comunismului, ci în mare parte şi a crizei generale a democraţiilor europene şi americane.

Spre deosebire de partide, se pot remarca unele reuşite ale societăţii civile de a se mobiliza în anumite momente cheie, în special atunci când statul de drept este în pericol. Dar trebuie să recunoaştem cu îngrijorare că sunt momente în care societatea civilă cade victimă a unor manipulări grosolane, atât interne, cât şi externe. În aceste momente, societatea civilă acţionează selectiv, funcţie de ideologia factorilor perturbatori.

Există prea multe exemple care demonstrează că societatea civilă are puternice înclinaţii spre dreapta. Ce se impută stângii, este tolerat dreptei, ceea ce ne depărtează de momentul instalării unei democraţii autentice. Acest partizanat este păgubos şi ne dovedeşte odată în plus că Brucan a fost mult prea optimist.