Capcanele medicinei moderne

Virgil RĂZEŞU – Piatra Neamţ

Tragicul accident de la Spitalul Floreasca din Bucureşti a incendiat spiritele, actualizând una dintre problemele deosebit de spinoase ale medicinei dintotdeauna şi de pretutindeni, care nu şi-a găsit încă rezolvarea absolută şi (probabil) n-o va găsi niciodată.

Nu evocăm perioadele barbare, de început al medicinei, când vindecătorii care eşuau în intenţiile şi procedeele lor erau pedepsiţi ori îşi pierdeau mâinile, ochii sau viaţa. Ne referim la societatea modernă, destul de bine fundamentată şi care caută soluţii pentru micile şi marile ei probleme.

Din păcate, în abordarea temei aduse în discuţie, putem distinge nuanţe asemănătoare dacă nu identice cu ale vechilor practici.

De la sine înţeles că intervenţia noastră nu are în vedere acele abateri flagrante de la practica curentă, de ignorare a regulilor cunoscute, bine conturate de experienţă, ci se adresează acelor factori imprevizibili de care orice acţiune omenească poate fi afectată. Din acest punct de vedere putem vorbi de greşeli, de erori şi abuzuri, surori gemene în efecte dar deosebite prin nuanţe de care suntem obligaţi să ţinem cont. Este suficient să spunem că a te angaja într-o operaţie (ca de altfel în orice altă activitate) pentru care nu ai calificarea şi pregătirea necesară, pe care n-o stăpâneşti în amănunt, pentru a o duce la bun sfârşit, în speranţa că vei găsi o soluţie oarecare, este un act reprobabil. Cu atât mai mult când este vorba de viaţă şi de moarte, după cum antrenarea într-o acţiune de amploare, în afara unei echipe, este condmnabilă. O echipă are mai puţine şanse de a greşi decât o singură persoană. Doctorul Ciomu a greşit nu fiindcă nu avea calificarea necesară, ci pentru că nu a făcut echipă cu un al doilea specialist aşa cum, de altfel, este stipulat de lege şi de practică.

În fapt, punctul de plecare al oricăror discuţii pe această temă, pe care nimeni n-o poate nega sau escamota este unul singur: „nu există act sau procedură medicală, de amploare mică sau mare, care să nu conţină în esenţa, în urzeala ei, un grad de risc“. Nu este doar un enunţ superficial sau la voia întâmplării. Certitudini absolute nu există, în orice moment putând surveni factori surpriză care pot schimba în mod dramatic mersul lucrurilor. Important este să-i cunoşti, să-i treci în revistă şi şi astfel să reduci numărul lor.

Îmi permit câteva exemple absolut ilustrative.

În urmă cu mulţi ani, regimul socialist, în care statul era suveran absolut, a permis, la un moment dat, înfiinţarea cabinetelor medicale particulare. Doi colegi s-au asociat şi au deschis unul. Primul pacient care inaugura asistenţa medicală privată era un plutonier de miliţie, bolnav de tuberculoză, care făcea tratamentul obişnuit al acelei vremi: pneumotoraxul. Când medicul a introdus în pleură acul cuplat la aparatul de pneumotorax, pacientul a făcut un stop cardiac reflex şi, cu toate manevrele de resuscitare efectuate, a murit. Subliniez că nu era la prima manevră de acest gen, iar medicul, cu pregătire şi experienţă deosebite, avea la activ mii şi mii de asemenea proceduri. Inutil să amintesc necazurile prin care a trecut medicul respectiv şi, de la sine înţeles, familia pacientului.

Al doilea exemplu aparţine unei femei operate pe abdomen, cu evoluţie postoperatorie favorabilă. A stat în concediu mai bine de două luni de zile, după care urma să-şi reia activitatea. Un salariat oarecare se prezenta la serviciu, spre bucuria unora sau necazul atora. Dar cum era vorba de conducătoarea unei întreprinderi de aprovizionare cu alimente, de pe urma căreia mulţi mâncau o pâine mai bună şi pentru a demonstra grija faţă de oamenii săi, conducerea de Partid a considerat că era necesară o evaluare generală într-o clinică din capitală. Bolnava a fost supusă unei explorări complexe dar la urografia efectuată, a făcut un şoc anafilactic la substanţa de contrast şi s-a pierdut. Organul de Partid a încercat să facă o legătură între intervenţiachirurgicală primară şi moartea pacientei dar.. ar fi fost prea de tot şi a renunţat.

În sfârşit, a treia observaţie aparţine unei turiste de 72 de ani, din SUA, aflată într-o excursie în zona noastră. Pentru a nu o rupe de grup, a rămas sub observaţie în cursul nopţii (cu aprobarea organelor de securitate) dar dimineaţa, când s-a conturat o apendicită acută, bolnava urma să fie supusă intervenţiei chirurgicale. Au intrat în operă obsesiile legate de străini. Dacă era o româncă de-a noastră, medicul de gardă îi făcea o anestezie rahidiană şi o opera. Dar fiindcă era străină, trebuia operată de medicul şef, anestezia nu putea fi decât generală, să vadă mama lor de americani cum avem noi grijă de cetăţenii lor. Anestezia generală presupunea o explorare complexă încât lucrurile au întârziat dar fără risc. Operaţia a evoluat în bune condiţii, dar la sfârşitul acesteia, catastrofa s-a produs: când medicul anestezist a introdus un tub în stomac pentru a-l goli de secreţii şi a evita o vărsătură riscantă, un fragment de cositor de la pompa de aspiraţie (produsă artizanal) s-a desprins, a astupat canalul de aspiraţie, jetul de oxigen sub presiune şi-a inversat sensul şi a produs, pur şi simplu, o explozie de stomac. Îşi poate închipui cineva o situaţie mai dramatică? În care era vorba de un cetăţean străin şi încă american? A fost nevoie de o operaţie de amploare, pentru refacerea stomacului, dar nu aveam de ales. Din fericire evoluţia bolnavei a fost favorabilă. Nu i-am ascuns comemorativele accidentului, am ajutat-o cu tot ce era necesar pentru repatriere şi am rămas în cele mai bune relaţii, multă vreme. Ba, la doi ani de la episodul amintit, ne-a trimis o vedere din alt colţ de Românie, exprimându-şi regretul că timpul nu-i permite să ne viziteze. Biata doamnă Hoffer, probabil că s-a gândit că soarta nu trebuie pusă de mai multe ori la încercare.

Faţă de realitatea expusă, societatea nu a rămas pasivă, căutând, dacă nu rezolvările de fond (fiindcă nu există), cel puţin limitarea unor asemenea eventualităţi.

Prima măsură, practicată în toată lumea, este acceptul riscului asumat, al bolnavului sau aparţinătorilor, declarat sub semnătură, înainte de orice intervenţie chirurgicală sau chiar manevră diagnostică. Oricum am privi lucrurile, nu este decât un soi de a ne fura singuri căciula sau un surogat, o modalitate de a deplasa responsabilitatea medicului şi a-l exonera de aceasta. Dar urmările şi problemele de etică, conştiinţă şi deontologie rămân nesoluţionate.

Mai departe, a apărut conceptul de malpraxis, de pe urma căruia şi avocaţii şi societăţile de asigurare câştigă, dar la care practicianul este obligat să apeleze, pentru acoperirea daunelor pretinse de pacient sau aparţinători. Repet, esenţa stărilor de fapt nu este rezolvată.

Am mai spune că întreaga problematică nu trebuie abordată superficial, pompieristic sau fără discernământ. Soluţiile aparent justificate nu-şi ating scopul. Pentru bolnava de la Floreasca se bate prea multă monedă pe lipsa de raportare a evenimentului nefericit către minister. Sigur, este o omisiune imputabilă dar, la urma urmelor, cu ce ar fi schimbat ministerul evoluţia inexorabilă a cazului? Absolut cu nimic. După cum suspendarea (chiar temporară) a acreditării celei mai mari instituţii spitaliceşti din ţară, nu mi se pare o măsură înţeleaptă. A continua acordarea asistenţei într-o asemenea instituţie este fie nelegală şi pusă sub semnul întrebării, fie o discreditare a documentului, din moment ce o unitate poate funcţiona şi cu şi fără el.

Societatea trebuie să evite creditul acordat acelor oportunişti care abia aşteaptă prilejul de a-şi satisface propriile neîmpliniri şi veleităţi nesatisfăcute, după cum nici victimizarea medicului şi nici condamnarea lui de principiu nu sunt binevenite. Există pericolul ca practicienii să evite acele specialităţi care sunt mai frecvent antrenate în asemenea evenimene şi să ne trezim în situaţia de a nu putea acoperi necesităţile curente.

Profesionalismul trebuie să-şi spună cuvântul, la toate nivelurile, spre binele semenilor şi al societăţii.