Vrem „o ţară că afară”?

De când România a fost admisă în Uniunea Europeană, care seamănă mai mult cu un „Club exclusivist” de snobi cu ifose, am uitat că suntem români. Imediat după aderarea României la UE, de la 1 ianuarie 2007, ne-am renegat statutul de „români”, declarându-ne in corpore „europeni”, ca să ne pierdem urma în grămadă.

Spaţiul românesc, mai extins sau mai restrâns de istorie, se găseşte în Europa, pe atlasurile lumii din toate timpurile, dar astăzi este ocupat mai mult de „europeni”, decât de „români”. Pentru a fi primiţi în „club”, a trebuit să renunţăm demagogic la a mai fi români şi implicit, la a mai fi naţiune română. Ne-am culcat în seara de revelion a lui 2006 inferiori, ca români, şi ne-am trezit pe 1 ianuarie 2007 superiori, ca europeni, în sunetele înălțătoare ale imnului tefelist: „Vrem o ţară că afară!”.

Suveranitatea, marfă perisabilă care trebuia vândută repede

UE nu a dat încă semne că a sesizat evoluţia noastră de peste noapte, dându-ne suficiente semnale că ne consideră tot „români”, proveniţi de undeva de prin fundul Europei. Cu toate că din România au fost trimise suficiente semnale că s-a declanşat o campanie de renegare a tot ce este românesc, dusă de aşa zisele „elite”, demne şi ele de tot dispreţul sau compătimirea noastră, cei rămaşi fideli spaţiului mioritic.

UE nu s-a lăsat înduplecată nici măcar la aceste semnale de pupincurism elitist, trântindu-ne în nas ușa Schengen, pentru a rămâne alături de bulgari în fundul clasei, ca niște repetenți. S-a ajuns să fim obligaţi a cânta în gura mare imnurile unor ţări europene, situate în primele bănci, când li se desfăşura steagul la vreo paranghelie, uitând de propriul nostru imn, tocmai de „Ziua Imnului Naţional”, stabilită la 29 iulie.

Ba mai mult, antiromânismul a ajuns preocuparea de căpătâi a unor conaționali, cărora li se strepezesc dinții când li se vorbeşte despre virtuţile suveranismului. Strepeziţii propovăduiesc teza că o naţiune poate vinde orice, inclusiv suveranitatea naţională, lăsând Constituţia și siluită și cu banii luați. În relaţiile României cu UE şi NATO au dispărut, ca în pustie, practicile înaintaşilor noştri privind negocierea la sânge, chiar cu sabia în mână, a suveranităţii depline, neciuntite.

Intrând cu gâtul în jugul UE şi NATO, ni s-au servit firmiturile rămase din tranşarea suveranităţii, ambalate în poleiala a ceea ce defineşte „suveranitatea partajată”, la care au pus botul mulţi, de la clopotarul de la Cotroceni, până la clopotarii înmormântării naţiunii. Clopotari care ne cheamă mai mult la mitinguri stradale, decât la biserică. Chemându-ne în stradă, clopotarii ne ţin discursuri cu care suntem îndoctrinaţi că suveranismul şi românismul nu pot exista decât în context european.

De parcă, până să intrăm în UE, românii şi naţiunea română nici nu existau. Ca ucrainenii şi Ucraina până în 1919, când au fost inventaţi de Lenin, ca să fie incluşi în URSS, în 2007 au fost inventate românismul şi naţiunea română, ca să fie incluse în UE. Aceasta nu ni se explică, când vrem ca UE să ne recunoască, încă de la intrare, blazonul de român de tip nou. Am fost admişi în UE de vreo 16 ani, dar tot calitatea de musafir o avem, stând stingheri în picioare pe lângă pereţi, cu farfuria şi cu paharul în mână.

Cum stătea Liviu Dragnea în 2017, la sindrofia de înscăunare a lui Donald Trump la Casa Alba. Prin atitudinea noastră slugarnică, de europeni în devenire, de parcă am fi marţieni, românii au ajuns de proverb la Bruxelles, ca exponenţi ai unei naţiuni, care spun „DA” înainte de a fi întrebaţi. Klaus Iohannis a preluat funcţia de „yesman” la Bruxelles, fără ca Parlamentul să-i acorde vreodată un astfel de mandat.

La sindrofiile de la Bruxelles sau de aiurea, lui Iohannis i se mai serveşte câte un fursec uscat şi câte un pahar de poşircă, pentru a veni acasă şi a lăuda gratitudinea cu care a fost tratată România. De câte ori acesta apare în vreo poză pe la Bruxelles sau NATO, cu vreun lider binevoitor alături, noi acasă trebuie să ne sculăm în picioare şi să-l aplaudăm frenetic, ţopăind de fericire, după modelul nord-coreean.

Din păcate, de câte ori se întoarce acasă de la o sindrofie a UE, Klaus Iohannis, coboară scara avionului aşa cum s-a dus, cu palma în fund. Aşa cum s-a întâmplat şi cu ocazia izgonirii noastre de la poarta de intrare în Schengen, pe 8 decembrie. Bine că nu ni se cere, ca în vreme lui Ceauşescu, să-l întâmpinăm la aeroport cu flori şi pancarte. După ce coboară din avion, Iohannis nu produce vreo conferinţă de presă, pentru a explica populimii care l-a ales, dacă aduce ceva prin bagaje, cu care să poată asigura prosperitatea, libertatea şi securitatea românilor.

Din pustietatea Palatului Cotroceni ni se comunica prin presa că pentru a-şi rezolva aceste obiective, România nu primeşte nimic, în schimb trebuie să dea. Să cotizeze din greu la UE şi la NATO, să dea pentru vaccinuri, pentru înarmare, pentru Ucraina şi pentru victoria SUA împotriva Rusiei. Doar astfel ni se recunoaşte rusofobia. Rusofobia istorică a românilor nu valorează nici doi bani în fața Europei.

O singură dată ne-a adus Iohannis ceva, o şăpcuţă de la Trump. Dar o poartă el cu mândrie la partidele de golf. Ignorând că avem o tradiţie, o cultură şi năzuinţe naţionale, unii lideri de ai noştri, la toate nivelurile, ne asigură că singura şansă pe care o avem, de a deveni „europeni”, este să afişăm sub icoane aforismul „Vreau o ţară ca afară”. Aforism care sună mai mult ca avertisment, aşa cum l-a văzut Dante la intrarea în Infern „Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi”. Avem ca exemplificare cazul Brexit, nu fie de-o măsură.

Ce model de „ţară că afară” vrem?

Englezii, mai suverani ca noi, au citit atent „Divina Comedie”, şi au înțeles avertismentul transmis de Dante, punând în manoperă mişcarea Brexit. Ce este drept, astăzi englezii reconsideră „Divina Comedie”, fiind gata să o mai citească odată, cu creionul în mână. Ei caută acum o cale de a reintra în UE, dar pe altă uşă, nu cea a servitorilor.

Brexitul nu este un model de urmat pentru România, dar este un serios motiv de reflecţie, pentru a nu ajunge acolo. „Vrem o ţară că afară” nu este un obiectiv cât de cât clar, care să ne raporteze la un model anume, spre care să ne îndreptăm în totală cunoştinţă de cauză și bine motivaţi. Obiectivul „o ţară că afară” are o semnificație similară cu „în Spania pe dreapta” când căutam o locaţie pe acolo.

Încă din 1990, Ion Iliescu ne propunea ca model de ţară, „modelul suedez”, dar „progresiştii” de atunci i-au sărit la beregată, acuzându-l că proslăveşte astfel modelul socialist. Salvatorii „progresişti” îşi dovedeau încă de pe atunci premoniţia că Suedia va fi ulterior prea puţin amabilă faţă de o Românie refractară. Suedia era considerată în 1990 ţara europeană cea mai avansată în ce priveşte protecţia socială şi democraţia.

„Progresiştii” noştri considerau că protecţia socială era pentru sărăntoci, nu pentru elitişti. Elitişti, care astăzi se bat pe vouchere pentru vacanţă sau pentru alimente. Puteam adopta modelul norvegian, în care predominau aceleaşi politici de protecţie socială şi democraţie. Norvegia este una din cele mai bogate ţări europene. La începutul secolului 20, Norvegia era una din cele mai sărace tari din Europa, mai săracă decât România.

Revirimentul economic al Norvegiei s-a petrecut în momentul descoperirii importantelor zăcăminte de petrol şi gaze în Marea Nordului. Dar, spre deosebire de România, Norvegia nu şi-a vândut zăcămintele respective şi exploatarea lor, veniturile fiind dirijate în beneficiul exclusiv al statului, asigurând o rapidă creştere economică. Nu era de România un astfel de model, pentru că „băieții deștepți” voiau să vândă gazul și petrolul.

Nici un model anume, de „ţară că afară” nu a fost preluat, deoarece României i-a fost sortit să devină şi să rămână o ţară în stadiu de colonie a Europei. A rămas să optăm pentru devălmășie, adică pentru o altfel de „țară ca afară”. Românii, bulversaţi de-a dreptul, au luat calea bejeniei care încotro, pentru a căuta pe afară acea ţară nenumită, care să se potrivească cu visul lor.

Migrând prin Europa, cei cinci milioane de români sunt în căutarea unei „ţări ca afară”, lăsând România în grija celor rămaşi acasă, care aşteaptă ca ei să se întoarcă, pentru a ne spune dacă au găsit ce căutau sau nu. După cum se vede, unii au şi început să se întoarcă acasă, semn că nu au gasit „o ţară că afară”, care s-o tragă după ei spre România. De unde şi vorba : „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea!”

Qui prodest? (Cui foloseşte?)

După aproape un an de război în Ucraina, începem să desluşim cui i-a folosit în mod real acel război. Propaganda de război a făcut risipă de informaţii reale sau false, menite să ne convingă că în această conflagrație, singura forţă interesată a fost Rusia şi că Ucraina, UE, NATO şi SUA sunt victime.

Drept urmare, reţelele de socializare s-au înroşit sub avalanşa înjurăturilor şi blestemelor la adresa lui Putin, considerat autorul discreţionar al invaziei, „neprovocate şi ilegale”. Treptat, cu toată propaganda de război promovată de SUA, de NATO, de UE, de Ucraina şi de unele oficine româneşti, românii au intrat în posesia unor informaţii că nu numai Rusia, recte Putin, poartă responsabilitatea războiului din Ucraina şi că de acest război profită alţii din plin.

Având în vedere crizele prin care trec SUA, a devenit evident faptul că soluţia războiului a fost gândită în scopul menținerii hegemoniei lor în lume, că subminând puterea Chinei, Rusiei şi a Uniunii Europene cu pivotul ei Germania, este singura soluţie de a domina Europa. Germania trebuia lovită unde o doare mai tare, în gazul rusesc, prin închiderea conductelor Nord Stream 1 şi 2.

Deoarece germanii aveau numai de pierdut, au avut rezerve privind închiderea conductelor. Pentru decuplarea definitivă a Germaniei de Rusia, conductele au fost distruse prin dinamitare. Rusia a intrat recent în posesia unor informaţii şi a făcut public faptul că SUA, nu sunt străine de dinamitarea conductelor. Nu au fost contrazişi.

Astăzi ştim că SUA proiectaseră mai de mult ca NATO să se extindă spre Est şi că Rusia va ataca Ucraina, pentru a bloca această extindere. SUA proiectaseră şi cum să fie îngenuncheată Rusia sub valul sancţiunilor şi a ripostei ucrainenilor. Prima lovitură de slăbire şi îngenunchere a UE a constituit-o Brexitul. UE a devenit mult mai docilă, aliniindu-se necondiţionat la strategia antirusă a americanilor.

La rândul ei Ucraina a fost asigurată de SUA că va fi susţinută în lupta ei împotriva Rusiei. Zelenski a fost pregătit încă din 2019 să fie refractar la orice negociere de pace cu ruşii. Prioritar pentru SUA nu este pacea în regiune, ci înfrângerea Rusiei, obiectiv al politicii americane încă de pe vremea Războiului Rece.

Prinsă în lanţul NATO, România se implică la randul său într-un război care nu este al ei, dar mărşăluieşte forţat, cu stângul pe toba americanilor şi a englezilor. Răsfoind istoria noastră, se vede că nici americanii şi nici englezii nu au fost mai breji decât ruşii sau ucrainenii, când românilor le-a fost greu. Propaganda de război ne induce spaima că dacă ruşii ocupă Ucraina, ne devin vecini de graniţă, când aceştia ar trebui să fie bucovinenii şi basarabenii.

Cu ce sunt mai răi ruşii decât ucrainenii? Aproape nu pot fi deosebiţi ca limbă şi comportament. România, în 1944, a fost invadată de divizii ucrainene, de parcă nu ar fi existat un 23 august. Din toată Europa, România este singura țară aflată într-o poziţie de neinvidiat, având la graniţă două războaie simultane.

Odată cu agresiunea Rusiei asupra Ucrainei se desfăşoară şi agresiunea financiară şi tehnologică a Occidentului asupra Rusiei. Atât pentru Rusia, cât şi pentru Occident, Ucraina nu a fost decât un pretext. Un pretext cinic, care produce suferinţe tuturor europenilor. Uniunea Europeană nu suferă din cauza razboiului, ci din cauza efectului de bumerang al sancţiunilor aplicate Rusiei, la dictarea SUA. Singurii care câştigă sunt SUA, ceea ce era de demonstrat.