La orã de maximã audientã, menestrelul sef al diplomatiei românesti, despre Mihai-Rãzvan Ungureanu este vorbire, iese pe televizor si ne anuntã, topãind nãtîng într-un picior, cã visul de aur al bunicilor nostri, crosetat la lampã tocmai din 1940, este pe cale sã se încheie cu happy-end: Vin americaniii! De ce crede domnia sa cã românii îi asteptau încã din 1940 pe yankei este mai greu de exprimat, fie si dacã ne amintim cã, la ora aceea, bãietii de peste ocean stãteau bine mersi acasã la ei, vrãjiti de „povestile de la gura sobei“ ale presedintelui Roosevelt. Nici în 1944, cînd în sfîrsit au venit americanii si ne-au bombardat copios Bucurestiul si Valea Prahovei, nu se apucaserã bunicii nostri de crosetat vreun rînd la visul ãsta, de care acum face atîta caz nepotelul Rãzvan. Pe atunci românii erau încã într-un „brüderschaft“ prelungit cu nemtii si bunicii hãlãduiau prin smîrcurile de la Cotul Donului sau descopereau frumusetile Siberiei, iar cei mai norocosi subtilizau pe acasã ceasurile uitate de soldatii germani pe ghizdelele fîntînilor, unde acestia se spãlau dimineata civilizat si sportiv. Ce e drept, dupã 1945, bunicii nostri, sãtui de ifosele si de damful de votcã al noului ocupant în pufoaicã, au început sã suduie sederea prelungitã a americanilor pe malul vestic al Elbei, mirîndu-se de ce se tot scarpinã ãia în turul pantalonilor si nu trec odatã apa, pentru a-si asterne taberele pe malul Prutului, prelungire cu Kogãlniceanu. Dupã 1945 s-au tot itit bunii nostri cu ochii în soare, dupã niscaiva avioane care sã aducã si americani, nu numai bombe, dar nu stiau sãracii cã la Yalta si Potsdam, meridianul trasat cu creionul lui Stalin împãrtea România în 90% EST si 10% VEST. De creion au tinut si americanii, si englezii, si nu i-a tremurat nimãnui mîna. Si acum, vine val-vîrtej nepotu lu’ Ungureanu, stîrnind colbul pe ulitã si urlînd în gura mare cã vin americanii. Sã vie sãnãtosi, si ce-or sã facã, o sã ne pãzeascã de Marea Neagrã? Au noroc cã sîntem popor iertãtor si ospitalier, iar Murfatlarul încã n-a secat. Poate punem de o nouã minoritate, a 19-a, cã traseistele de pe axa Cernavodã-Constanta-Mangalia au dat zvon de mare fierbere, cã amortiserã sãracele, de atîta stat. Ca sã testeze terenul, Washington-ul ne-a trimis-o ca emisar pe Condoleezza Rice, o fãtucã coaptã si la minte si biologic, care ne-a vizitat tara în cîteva ore, numai suficiente pentru a semna „Acordul de acces“ la nu stiu ce si pentru a ne declara cã de acum sã ne tinem de frati cu americanii. Pãcat cã dupã semnare n-a fost timp de stropit evenimentul, nici mãcar pret de o sãrmãlutã si un pahar de oarece, ca sã aibã mãcar o amintire despre România. Cã asa sînt americanii ãstia în relatia cu noi, cînd îi asteptãm nu vin, iar cînd vin, nu stau mult, un motiv în plus ca sã ne invidieze Irakul. Noua geostrategie americanã o sã ne coste de o sã ne usture, dacã tinem seama numai de valul contestatiilor europene cu privire la noua posturã a României, de gazdã a puscãriilor zburãtoare americane. Expansionismul american în Europa, justificat de antiterorism, începe sã deranjeze toate axele europene, ceea ce nu cade bine României. Mai devreme sau mai tîrziu se va dovedi cã Irakul, dacã nu era, trebuia inventat. Cît despre noi, vorba poetului, bucurosi le-om duce toate… iar pe nepot sã-l strîngã cineva de pe ulitã, cã se face searã repede si se dã drumul la cîini.