Vicepresedintele Judecãtoriei s-a pensionat

• Lucia Cojocaru s-a pensionat, anticipat, începînd cu 1 octombrie • descendentã din Soimãrestii lui Sadoveanu, Lucia Cojocaru este pasionatã de scris • ea vrea sã-si publice cele 15 jurnale, poeziile si istoria neamului sãu •

Lucia Cojocaru, una dintre cele mai bune judecãtoare ale instantei romascane, s-a decis sã iasã la pensie, începînd cu 1 octombrie, desi nu are decît 50 de ani. Frumoasã, distinsã, inteligentã si cultã, vicepresedinta Judecãtoriei Roman a uimit dintotdeauna pe cei care o cunosc cu dreapta judecatã pe care a aplicat-o, putini bãnuind cã în spatele intransigentei slujitoare a zeitei Minerva se ascunde o fiintã sensibilã, plinã de dragoste pentru semenii sãi, iubitoare de poezie, muzicã clasicã, cunoscãtoare a marii literaturi a lumii. Reporterul a îndrãznit sã treacã peste vointa acesteia si a apreciat cã este bine sã dezvãluie celor din jur si alte fatete ale personalitãtii acesteia, dupã ce, la o ceascã de cafea si un pahar de nectar, nu si-a putut desprinde usor ochii din cîteva manuscrise în care a descoperit o bunã mînuitoare a metaforei si a verbului, în cîteva povestiri si versuri, citite pe fundalul unei bucãti de muzicã clasicã. Si, firesc, a urmat întrebarea: „Cum este posibil? E vorba de o dedublare a aceleiasi persoane?“ Rãspunsul a fost surprinzãtor: „Nu, nici vorbã de asa ceva! Noi, judecãtorii, ne aflãm permanent în mijlocul conflictelor dintre oameni, iar rolul nostru este de a transa aceste conflicte prin dreaptã judecatã, aplicînd legea. În fiecare cauzã pe care o are pe masã, magistratul aplicã legea, dar totdeauna existã un nemultumit, cel în defavoarea cãruia s-a înclinat Balanta“. Reporterul îsi aminteste cã, într-adevãr, cu vreo 20 de ani în urmã, a cunoscut-o pe Lucia Cojocaru tocmai ca urmare a unei asemenea deziluzii, cauzate de înclinarea talgerelor Balantei cãtre cel ce pãrea a nu avea dreptate si i-a purtat, o vreme, un soi de picã. „Este uneori multã meschinãrie în aceste conflicte pur omenesti, dar judecãtorul nu trebuie sã se lase influentat de nici un fel de slãbiciuni. El doar interpreteazã legea“, a mai spus Lucia Cojocaru. Este una din judecãtoarele cu foarte putine sentinte casate, ceea ce spune totul.

Omul din „spatele“ judecãtorului Judecãtorii sînt, însã, si ei oameni, cu viata lor, cu sensibilitãtile lor. Venind în contact cu aceastã stare conflictualã continuã, acestia îsi gãsesc refugiul în diverse preocupãri. „Ani în sir mã trezeam la ora douã din noapte si o voce interioarã îmi spunea: «Scrie!» Si asa am fãcut, asternînd pe 15 caiete un jurnal al meu, în care am analizat, cu obiectivitate, tot ceea ce am trãit, pînã la un moment dat, cînd aceeasi voce mi-a spus: «Opreste-te!» Si a trecut o scurtã perioadã, în care nu am mai scris. M-am dedicat poeziei, povestirilor. Vara aceasta am ajuns sã trag o linie si sã spun cã, iar, am ajuns la o rãscruce din viatã, destinul fãcînd sã iau decizia de a pãrãsi o carierã în care m-am împlinit si sã ies la pensie, pentru a mã dedica scrisului. A venit vremea în care m-am judecat pe mine însãmi si mi-am spus cã am fost, suficient timp, pînã acum consumatoare de culturã. A venit vremea în care sã dau si eu altora din preaplinul sensibilitãtii mele“, a mai spus vicepresedinta Judecãtoriei Roman. La ceas de taifas, reporterul a descoperit, cu uimire, o altã pasiune a magistratei: aceea pentru deslusirea hrisoavelor strãvechi. A mostenit de la o mãtusã, cãlugãritã, mai multe documente de pe vremea lui Stefan, pe baza cãrora bãtrîna a reusit sã facã arborele genealogic al familiei si sã constate cã se trag din Somãrestii lui Sadoveanu, neam de rãzesi, drepti si justitiari, împroprietãriti de marele voievod pentru cã au fãcut fapte de vitejie la Hotin sau Baia. „Nici nu-si poate închipui cineva ce sentiment de împlinire sufleteascã si mîndrie rãzeseascã poate avea o persoanã care-si dã seama de nobletea sa si de misiunea de a asterne pe hîrtie aceste lucruri“, a mai adãugat judecãtoarea. Si poate cã destinul i-a dictat, la vremea respectivã, sã se facã judecãtor si nu literat. Lucia Cojocaru crede cã viata sa, de acum încolo, va fi închinatã scrisului.