Uite-asa cu domnu’ Rogojinã

Nu-l cunoasteti? Nu aveti prea mult de pierdut. Dumnealui s-a nãscut chiar pe o rogojinã, într-o casã cu multi copii, nu s-a prea ostenit cu cartea si, fiindcã trebuia sã-si câstige si el pâinea cea de toate zilele, a ajuns, nu cu prea mari eforturi, vechil. Nici cã i-ar fi fost ceva mai pe potrivã. Ce este un vechil? Ne spune DEX-ul nostru cel de toatã ziua: administrator, intendent, locotenent, loctiitor, ispravnic, logofat, pristav, vãtaf. Cu alte cuvinte, o persoanã învestitã cu putere de cãtre altii, cãrora nu le iese din cuvânt, le este servitor supus si care face numai ce li se transmite. El este supus fatã de cei de sus, iar în jos, de la nivelul si locul lui, el devine stãpânul cu cizme, cu cravasa si cu vorba gata sã-i pedepseascã pe cei care-i ies din cuvânt. De când se cunosc vechilii, ei au fost si sunt pacostea pentru oamenii de rând si, mai ales, pentru tãranii de altãdatã. Ei deveneau intermediari între oameni si mosieri, primeau de la acestia mânã liberã, dar nu chiar goalã, fiindcã îsi înclestau palma si degetele pe un bici, cu care scriau legea. Bineînteles, legea lor si nu a necãjitului care asuda din zorii zilei pânã noaptea târziu pe glie, ca sã nu se aleagã cu cine stie ce din sudoarea fruntii lui si abia sã aibã ce pune pe masã pentru copiii lui. Istoria vechililor de la noi a scris pagini, nu frumoase, ci memorabile si pline de lacrimi si numai cine nu vrea nu le-a pãstorit ori n-a auzit de ele. Credeam cã vremea lor a trecut. Dar iatã cã un oarecare domn Rogojinã a pus mâna pe bici si a reînviat personajul odios pânã dincolo de orice limite. Cum adicã? El? El care s-a învãtat ca nimeni sã nu crâcneascã în fata lui, tocmai acum când si-a pus cravata si haine croite la croitori de marcã? El, care se stie pe cai mari, chiar dacã în sinea lui se întreabã cum de l-a lovit norocul si poate face, din nou, legea? Cum sã încerce nu stiu cine sã-i punã de-a curmezisul bariera si vama si sã nu vrea s-o dea la o parte, obligându-l sã facã drumul îndãrãt? Ei, lasã cã ne dã el de cheltuialã! A deschis cufãrul cu lucruri puse le naftalinã de pe vremea tãtucului cu mustata si statui peste întreaga tarã (cine stie când mai este nevoie de ele?!?), a cãutat – nu prea mult – si a dat de mostrele cu mare cãtare altãdatã. Si dã-i si zi-i cu spume la gurã si cu clãbuci pe minte, cu prastiile cu guma putrezitã, cu pacificatorii fãrã arme (la vedere!) si cu lasã cã o sã vedeti voi, neam de lasi si slugi, cã nu mai pupati voi gaze si aur, mai ales cã umblati cu fustele strâmte sã-i tãmâiati pe ãia de departe care trebuia sã vinã nu stiu când si s-au fãcut cã plouã. Ce dacã aurul e al vostru? A fost, ce-a pãpat lupul …. N-ati plãtit destul cã ati ridicat mâna mai sus de cazma si sãpãligã. Si uite asa, domnul Rogojinã a înghitit gãlusca, putin cam oparitã si cam butucãnoasã cu gâtlejul fin si dedat numai cu vodcã datã peste cap si astâmpãratã cu pâine adusã la buze. Noroc cã nu era pe pamânt ferm, cã altfel scotea el puscociul cu repetitie si punea lucrurile la punct. Amu, ce mai, si-a abandonat treburile pentru care e bine plãtit si merg de la sine si îsi frãmântã mintea, strãvezie si pustie, sã schiteze scenarii cât mai usturãtoare pentru cei care l-au înfruntat. La urma urmelor, nu mã îndoiesc cã se mai ajutã cu alte minti, la fel de sãrace si pline de urã si dispret la adresa a tot ce nu-i este pe plac si miscã fãrã voia lui. Si tot fãrã îndoialã sunt cã va reusi, pe bune, sã ne pedepseascã. Mai ales cã – nu mã îndoiesc, pentru a treia oarã – cã se vor gãsi niscai dintre ai nostri care sã-i usureze sarcina de pãpusar al vorbelor. Sã vedem!