UE – o lume între două lumi, SUA şi Rusia

Se spune că românul este iertător, dar nu uită. I-am iertat pe americani şi pe englezi, după mai bine de 60 de ani, pentru că ne-au abandonat mercantil în 1945.

Dar nu avem dreptul să uităm, dacă vrem ca istoria României să nu fie rescrisă de servitori obişnuiţi să lege calul unde le spune stăpânul. În 1945 am fost vânduţi ca la piaţă ruşilor, nu numai în proporţie de 90%, dar şi cu restul de 10% ca bonus, pentru că aliaţii au considerat benefic că scapă de noi. Acum, americanii şi englezii se calcă în picioare să nu ne invadeze iar ruşii, după ce ne-am descotorosit singuri de ei în 1958.

În 1958, Armata Rosie s-a retras din România, lăsându-ne moştenire doar modul lor de viaţă, de care ne-am descotorosit abia în 1989, cu ajutorul discret al trocului de la Malta. În 1989, la Malta, ruşii şi americanii şi-au redesenat zonele de influenţă într-o negustoreală proprie intereselor lor şi ale NATO. În prezent, ni se cere să fim cooperanţi cu NATO, pentru a salva Ucraina de o prezumtivă invazie rusească.  În treacăt spus, o Ucraină care nu a mişcat niciodată vreun deget pentru România şi români.

România, care nu are tradiţia expansionismului, are în schimb un obiectiv  cât se poate de domestic, acela de a avea linişte la graniţe. SUA, la rândul lor, au făcut tot ce au putut pentru a avea linişte la graniţele lor, astfel că în cele două Războaie Mondiale, niciun obuz nu a căzut pe teritoriul lor. Întreaga politică externă a SUA a fost dominată de grija graniţelor altor state, care să nu le afecteze dezvoltarea economică şi nici modul de viaţă specific. În SUA, orice politică se subordonează obiectivelor de factură economică, definind astfel modul de viaţă american.

României îi revin doar obiectivele de factură politică, cele de factură economică fiind rezervate exclusiv americanilor, în calitatea lor de  exportatori de securitate contra cost, constând în trupe şi armament. Tot ce importă România în materie de securitate, costă 2% din PIB, başca costurile reîmprospătării tehnicii militare cu second-hand-uri scutite de offset. Oportunitatea costurilor acţiunilor noastre politice externe nu este subiect de reflecţie pentru conducătorii României, când aceştia se preumblă pe holurile NATO sau ale UE. Cu cozorocul şepcuţei pe ochi, preşedintele Iohannis nu vede că pe mercurialul nostru, zilnic cresc preţurile la gaze şi carburanţi, în proporţia cu care răcnim, şi când trebuie, şi când nu trebuie, spre Est.

Războiul scenariilor ruso-americane

 Se tot vorbeşte de faptul că preşedintele Rusiei, comasând masiv trupe şi tehnică la graniţele Ucrainei, riscă să cadă în propria capcană. Este posibil scenariul că Rusia nu va ataca Ucraina. În acest caz, Putin va trebui să-şi retragă trupele la un moment dat, suferind astfel o devastatoare lovitură de imagine, atât în faţa propriei populaţii, cât şi în faţa opiniei publice mondiale. Este o realitate care poate fi prognozată în această cheie. Pe de altă parte, oficialităţile SUA, precum şi cele ale NATO, dezvoltă cu uşurinţă psihoza iminenţei declanşării unui război în Europa, din vina exclusivă a ruşilor.

Pentru a susţine psihoza, trupele SUA şi NATO se apropie de graniţele Rusiei, atât pe apă, cât şi pe uscat, umblând cu băţul prin gard. În Marea Neagră se plimbă nestingherite, atât navele de război ruseşti, cât şi cele americane, existând în orice moment riscul apariţiei unei scântei în acest context inflamabil. Prin simetrie, există şi scenariul că nici în Europa, nici în Ucraina, nu va exista vreun eveniment, care să poată fi definit ca război. În acest scenariu, ar trebui ca  SUA şi NATO să-şi retragă trupele, pentru a ieşi din capcana care şi-au întins-o singuri.

Adevăratul război se desfăşoară doar între cele două scenarii, din care fiecare dintre părţi va căuta să iasă cât mai onorabil. Pe de o parte, ruşii vor susţine că propriile manevre au fost doar simple exerciţii de rutină militară, aberant percepute de analiştii americani şi NATO, ca şi în alte cazuri de notorietate. În susţinere, Putin va motiva că în repetate rânduri a declarat că invadarea Ucrainei nu este un obiectiv al Rusiei. Cu alte cuvinte, că apropierea trupelor SUA şi ale NATO de graniţele Rusiei au o cu totul altă motivare, Ucraina fiind un pretext.

Pe de altă parte, NATO şi SUA îşi vor putea aroga succesul demersurilor făcute, pentru că au avut ca finalitate retragerea trupelor ruseşti mai spre Est. Un posibil război real nu ar putea avea decât o singură finalitate, aceea în care nimeni nu are nimic de câştigat şi toată lumea pierde. Adevărata problemă a lui Putin nu este în Ucraina, ci în Rusia profundă, care nu ar accepta disoluţia Rusiei până la nivelul fostelor cnezate, un astfel de scenariu ar face ca China să rămână singura mare putere cu care SUA ar continua competiţia. Dar într-un astfel de scenariu, NATO şi-ar pierde raţiunea de a mai exista, deoarece China este mult prea departe de Europa.

România la răscruce de lumi

Ghinionul României, ca parte a UE, este că se află plasată între două lumi, cea a americanilor şi cea a ruşilor, în care românii sunt doar nişte trăitori care îşi ocupă mintea cu confruntările dintre aceste lumi. Americanii, pentru a fi la fel de apropiaţi de noi, ca şi ruşii, au început să se mute în România, de unde Iohannis se roagă să nu mai plece. Uniunea Europeană, în care ne simţim cu statut de refugiaţi temporar, se găseşte şi ea undeva între cele două lumi.

În speranţa unui tratat de securitate încheiat între cele două lumi, singura opţiune pe care o avem, este să aşteptăm. În contextul prefigurării unei noi etape a crizei energetice mondiale, SUA îşi consolidează poziţia de lider în piaţa energetică, în care să joace rolul leului alfa la împărţirea prăzii. În această piaţă energetică mondială, principalii adversari şi competitori ai americanilor sunt ruşii. Ţinta americanilor este piaţa externă a ruşilor, îndeosebi cea din UE, care trebuie acaparată, prin compromiterea publică a Rusiei prin orice mijloace.

SUA este cel mai mare exportator de petrol şi gaze, dar şi de produse petroliere, provenite majoritar din Orientul Mijlociu, deţinând astfel un control net asupra preţurilor, veghind ca acestea să nu scadă. România, ca şi UE, îşi doresc ca aceste produse să le importe la preţuri mai scăzute, ceea ce măreşte dependenţa faţă de Rusia. În politica concurenţială, SUA foloseşte cazul Ucrainei ca pretext, pentru ca Rusia să piardă contractele cu UE. În această dispută concurenţială, Franţa şi Germania manifestă oarece prudenţă.

Nouă nu ne rămâne decât să urmărim mercurialul produselor petroliere şi a gazului, la care preţurile nu mai cresc trimestrial, nici măcar lunar, ci zilnic, ca ofrandă adusă la masa leului alfa. Cei o mie de militari americani, aduşi benevol în România, pentru a ne proteja de dependenţa faţă de ruşi, se anunţă că vor rămâne definitiv. Sperăm că România nu va deveni un nou episod Vietnam, Irak sau Afganistan.

 Politica externă americană, un model de dublă măsură

Zilele trecute, pe canalul unei televiziuni româneşti, cu filiaţiune CNN, era prezentată  o înregistrare, care ne desluşea explicit o altă faţă a politicii externe americane şi a scopurilor acesteia. Nu că nu o bănuiam, dar eram şcoliţi ca să n-o vedem. În Congresul SUA, un senator american, fost candidat la funcţia de Preşedinte, se întreba retoric de ce administraţia Biden nu vede că pretenţiile lui Putin nu diferă de pretenţiile SUA, în ce priveşte necesitatea menţinerii zonelor de influenţă politică şi economică.

Recent Putin pretindea dreptul Rusiei de a menţine Ucraina în zona sa de influenţă. În acest context, Putin exercită o anumită presiune şi asupra statelor din vecinătatea Rusiei, presiune pe care SUA o reclamă ca fiind un risc pentru securitatea Europei. În retorica sa, senatorul democrat arăta că şi politica externă a SUA acţionează exact în aceeaşi direcţie, aceea de a-şi consolida şi extinde propria zonă de influenţă în lume.

În alegaţia sa, senatorul preciza că Statele Unite au făcut presiuni permanente asupra Americii Latine, presiuni constând în organizarea şi susţinerea unor lovituri de stat sau schimbări de guverne ostile cu guverne loiale. Retorica senatorului făcea recurs la dubla măsură a politicii externe americane, în care ceea ce este permis SUA, nu este permis Rusiei. În concluzie, senatorul susţinea că pentru a nu-şi mai etala la vedere ipocrizia, SUA trebuie să adopte o politică externă coerentă în raporturile sale cu Rusia. Pentru că la rândul ei, şi Rusia impută ipocrizia Americii.

În loc de epilog

Atât SUA, cât şi Rusia, ca ţări mari, trebuie să ne facă să înţelegem ce vor una de la cealaltă, pentru a stabili un echilibru în care să ne regăsim şi noi. Este timpul să se iasă din paradigma Războiului Rece şi să se înţeleagă c ălupta ideologică dintre capitalism şi comunism, dintre democraţie şi dictatură, nu mai poate constitui motorul unor noi conflagraţii mondiale. Cu atât mai puţin regionale. Prioritar este să se creeze premisele echilibrului între puteri. Trebuiesc puse bazele unui nou „modus vivendi”, care să permită democraţiilor şi sistemelor autoritare, existente, să coopereze pentru a rezolva problemele existenţiale ale planetei.