Trei f(r)aze dintr-o revolutie

• Monitorul vã prezintã, dupã 16 ani, mãrturia unui participant la Revolutie, în Neamt • „alãturi de alti tineri, am ocupat biroul lui Amza Sãceanu. Doamne, cîte visam noi în acele ore!…“ • „cu trecerea zilelor, ne-am împutinat“, rezumatul unui eveniment peste care s-au asternut anii •

Monitorul de Neamt vã prezintã, dupã 16 ani, mãrturia unui participant la Revolutie

Mi se pare practic imposibil sã scrii un post-reportaj despre Revolutie. Cîteva dezvãluiri sau restituiri ar trece si ele neobservate. De aceea am preferat sã aleg anume trei f(r)aze. Nu întîmplãtor.

Axa Piatra Neamt – Deva – Vancouver Eram inginer stagiar, în 22 decembrie 1989. Mã „repatriasem“ de la Deva de cîteva luni, mai mult din ambitie, fiindcã flãcãii de la Mintia mã amînaserã cu repartitia unei locuinte. N-aveam s-o nimeresc nici acasã. Stiu cînd am iesit în stradã, nu mai stiu cum a fost drumul spre Casa Albã. De pe Privighetorii, de la locul de muncã, pe Traian, pe Chimiei, prin Centru. Cu greu îmi amintesc cum am intrat în judeteana de partid, din Piatra Neamt. Voiam sã vorbesc multimii. Ceva idei fierbinti îmi treceau prin capul de inginer energetician, suficiente cît sã croiesc un mesaj pentru tineri. Am luat microfonul si am spus ce aveam de spus. La 26 de ani, nu înghiteam pe alde Dinescu si Caramitru, cu toatã prestatia lor de la TVR. Dizidenta poetului nu mã convinsese niciodatã. Iar lui Caramitru îi stãtea mai bine pe scenã, alãturi de un Dan Grigore. Mã gîndeam în schimb la Alice si Tibi Sturek, oameni de calitate aleasã, care aproape mã înfiaserã la Deva. Alice, o doamnã rafinatã din familia Hoffinger, visa ca pînã a închide ochii sã-l vadã pe Ceausescu mort. Fratele ei, Carol, poate scrie un roman despre evadarea din România. În Canada, la Vancouver, e un personaj de patrimoniu. La Piatra, cineva se gîndea la ei. Si avea o gurã bogatã care deranja si atunci, ca si astãzi. Locuinte, dupã Revolutie, aveau sã primeascã abuziv cîtiva din „moralistii“ de azi. Scriitorul Constantin Munteanu, seful Consiliului Provizoriu de Uniune Nationalã Piatra Neamt de atunci, ar avea ce povesti.

Am fost cîndva tineri Alãturi de alti tineri, am ocupat biroul lui Amza Sãceanu. Doamne, cîte visam noi în acele ore!… Ziarul „Ceahlãul“ era unul dintre obiectivele noastre. N-a fost sã-l preluãm, desi se putea. Aveau sã treacã putine luni pînã a-mi pune ingineria în cui si a trece la ei cu arme si bagaje. Alãturi de Camelia Varvara si, mai apoi, de Vali Bãlãnescu, parcã am scris altfel de presã. Pentru cine a uitat, Camelia a fost una dintre cele mai faine figuri ale Revolutiei din Piatra. Nici astãzi nu stiu ce s-a ales de cronica scrisã de ea în noaptea de 22 spre 23 decembrie, cînd se zvonise cã vine Batalionul de Securitate de la Bacãu sã ne termine. Între timp, figuranti mai vechi si mai noi din Culturã se cãlcau în picioare prin Casa Albã. Nu, nu pentru Revolutie, ci pentru protectia personalã. Veneau în asalt sã recupereze cãrtile cu dedicatii penibile oferite (si) tartorului Sãceanu, un comunist fanatic care a ajuns sã conducã Opereta Românã. Astãzi, abia încapi pe la vernisaje si cumetrii artistice de nerusinatii de atunci. Pe 23 decembrie, culturnicii l-au adus sã-l punã în slujba Revolutiei! Sînt mîndru cã l-am fugãrit, folosind ca argument si un sut administrat în fund. Pentru o clipã, recunosc, am fost tentat sã-i confisc cãciula de lux din dotare, s-o agãt într-un cui, ca pe un trofeu. Cu trecerea zilelor, ne-am împutinat. De fapt, ne-au împutinat. Nimeni nu avea nevoie de tineri decît ca element decorativ. Poate de aceea îmi amintesc cu mare plãcere de adunarea elevilor de la Petru Rares. S-au strîns în Sala de Festivitãti, s-au organizat si au vrut sã ajute. Mai cred cã dacã Savel Matache rãmînea la conducere era mai bine; atunci nu gîndeam asa, ba am fost si foarte mîndru sã-l întîmpin pe Florin Buruianã pe scãrile Casei Albe. Putini îsi amintesc de presiunea creatã de coloana de muncitori de la Sãvinesti. Dacã intrau în clãdire, mã tem cã praful se alegea de noi.

Între prizã si politicã Dupã vreo 3 zile de nesomn, era s-o iau pe cocoasã de la ai mei colegi de Revolutie. Înnebunise toatã lumea cu apãrarea televiziunii. Încã din 22 decembrie, plecaserã multi voluntari spre Bucuresti. Li s-a pierdut sirul, au fost uitati. Centrul national de comandã era la televiziune, iar diversiunea cu urmele de gloante functiona perfect. Scutul viu trebuia sã-si aducã tributul de sînge planificat. Lumea credea cã teroristii încercau sã ocupe TVR pentru a decapita Revolutia, pentru a închide comunicarea cu tara. Într-un moment de liniste, m-a apucat rîsul. „Fratilor, e cacealma!“ – le-am zis. Sã mã omoare, nu alta. Încercam doar sã le spun cã televiziunea nu trebuie ocupatã, nu trebuie distrusã, ci pur si simplu… scoasã din prizã! Mari prostovani teroristii ãia, nu?… Pe la începutul lui ianuarie 1990, fiind numai în vizitã la fostii colegi, pentru cã îmi fãcusem demult bagajul cu amintiri, vedeam lucrurile cu altã detasare. Întîmplãrile din Piata Victoriei, cu Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu si urcarea lui Ion Iliescu pe TAB, storceau unora lacrimi de pasiune. Eu însã nu aveam nici o îndoialã asupra restauratiei cu fatã umanã. N-a durat mult si am avut privilegiul sã fiu alãturi de Ioan Rosca si alti pietreni destupati la minte, lucizi, cinstiti, un pic cam apucati si naivi din cale afarã. Asociatia Dialog Piatra Neamt, inventatã atunci, încerca sã promoveze o platformã civicã. N-a functionat si, în cele din urmã, ne-am rãspîndit pe la partide. Eu eram deja cu liberalii, altii cu tãrãnistii, multi se agãtaserã de FSN. Bucurie mare a fost la Partidul Social Democrat, condus de Segiu Cunescu, toatã organizatia pietreanã fiind pusã pe picioare de civistii refugiati în politicã. Intrasem deja în jocul blestemat al celor care confiscaserã Revolutia. Cafteala adevãratã, pe lîngã care trecusem în decembrie, era rezervatã pentru prietenii cu greva foamei, de mai tîrziu, de la Turnul lui Stefan cel Mare. Astãzi, putini îsi amintesc de protestul lor sincer si disperat, de oameni care nu voiau sã abdice de la idealurile unei revolutii prea frumoase ca sã fie adevãratã.