Trăiască taxele și impozitele!

■ La o adiere de vânt și o roabă de zăpadă, țara se închide. Avem gospodari și gropari

Trăiască taxele și impozitele! Trăiască birurile care ne usucă buzunarele și ne învață lecția supunerii fiscale, în timp ce, la prima adiere de vânt, se sting luminile și se închid drumurile. Plătim pentru infrastructură, dar la o roabă de zăpadă, România intră în comă. Plătim pentru siguranță, dar la o furtună mai hotărâtă, stăm în case ca într-o țară surprinsă de propria ei geografie. De parcă iarna ar fi o conspirație anuală, nu o certitudine meteorologică.

Avem strategii, dar n-avem lopeți

Suntem membri ai Uniunea Europeană, dar uneori funcționăm ca o republică a improvizației. Avem strategii, dar n-avem lopeți. Avem planuri multianuale, dar n-avem lanțuri la utilaje. Avem comunicate de presă, dar n-avem deszăpezire. Și atunci, întrebarea nu mai este cât plătim, ci pentru ce plătim? În fiecare lună, statul își ia partea. Fără rușine, fără întârziere, fără emoții. Impozit pe venit, pe proprietate, pe muncă, pe speranță. Contribuții peste contribuții, ca o catedrală fiscală ridicată pe spatele celor care muncesc. Dar când vine vântul, cade tăcerea. Când vine zăpada, cade rețeaua. Când vine gerul, cade masca competenței.

Și atunci apar „gospodarii”

Îi vedem la televizor cu veste reflectorizante și declarații solemne. Se plimbă prin nămeți ca niște generali ai unei bătălii pierdute dinainte să înceapă. Explică. Justifică. Dau vina pe „fenomene extreme”, de parcă în România iarna ar fi un experiment științific rar. Dar nu sunt gospodari. Sunt administratori de avarii. Gospodarul previne. Groparul constată. Iar noi avem prea mulți gropari ai funcționalității. Gropari ai infrastructurii. Gropari ai încrederii publice. În loc să construim reziliență, construim scuze. În loc să investim în prevenție, investim în imagine. Bugetele sunt generoase pe hârtie și fragile în teren. Cifrele cresc, dar drumurile se blochează. Taxele se măresc, dar sistemele cedează. Și totuși, nu natura ne închide țara. Ne închide incompetența. Ne închide nepăsarea. Ne închide reflexul de a reacționa, nu de a anticipa.

Statul nu greșește: „contextul” greșește

Statul român nu se teme de contribuabil; contribuabilul se teme de stat. Statul nu are întârzieri; cetățeanul are penalități. Statul nu greșește: „contextul” greșește. Iar când totul se blochează, ni se cere solidaritate. Solidari cu cine? Cu cei care confundă administrația cu fotografia și responsabilitatea cu declarația? Plătim taxe pentru drumuri practicabile, nu pentru conferințe de presă. Plătim impozite pentru servicii publice funcționale, nu pentru justificări meteorologice. Plătim contribuții pentru siguranță, nu pentru improvizație. Dar poate că problema nu e doar la ei. Poate că, în adâncul nostru, ne-am obișnuit cu puținul. Cu „merge și-așa”. Cu ideea că la prima zăpadă e normal să fie haos. Că la prima furtună e normal să cadă tot. Că la primul test serios, sistemul e scutit.

O țară nu se închide din cauza zăpezii

Și atunci, între gospodari și gropari, rămâne cetățeanul. Cel care plătește. Cel care așteaptă. Cel care îngheață. Trăiască taxele și impozitele — dacă ar trăi și responsabilitatea odată cu ele. Trăiască bugetele — dacă ar trăi și competența în spatele lor. Trăiască administrația — dacă ar învăța să prevină, nu doar să constate. Pentru că o țară nu se închide din cauza zăpezii. Se închide când cei care ar trebui să o țină deschisă confundă gospodărirea cu groparitul. Și atunci nu mai e vorba despre vreme. E vorba despre caracter.