Tradiții uitate din Vinerea Mare: curelușa neagră, ouăle roșii și copacul care a plâns

În Vinerea Mare, suferința nu era doar comemorată, ci trăită simbolic în obiceiuri transmise din vechime. Unele sunt aproape dispărute, dar păstrează o putere spirituală care merită redescoperită.

Vinerea Mare este, în tradiția ortodoxă, cea mai tăcută și solemnă zi din calendarul creștin. Pe lângă slujbele din biserici și obiceiul trecerii pe sub Sfântul Epitaf, în satele românești de odinioară existau și alte tradiții, mai puțin cunoscute astăzi, dar încărcate de simbolism și semnificații profunde. Unele sunt documentate în folclorul religios, altele au fost transmise doar pe cale orală. Toate vorbesc despre suferință, răbdare și speranță.

Curelușa neagră – semn de tăcere și răbdare

În satele din nordul Moldovei, dar și în unele zone din Bucovina, bărbații purtau în Vinerea Mare o curelușă neagră legată strâns la brâu. Nu era un obiect vestimentar, ci un gest simbolic – semn al suferinței asumate și al postului ținut în tăcere.

Curelușa era uneori confecționată din piele sau cânepă vopsită cu cenușă, iar la finalul zilei putea fi așezată la icoană sau păstrată în casă, „ca legământ de răbdare până la Înviere”.

„Brâul sau cureaua are o semnificație profundă în ritualurile tradiționale, simbolizând protecția și legătura spirituală”, nota Romulus Vulcănescu în Mitologie română

Tradiția, neconsemnată în ritualul bisericesc oficial, vorbește însă despre o formă profundă de spiritualitate populară.

Ouăle roșii – vopsite în tăcerea 

Deși în prezent ouăle roșii sunt vopsite de obicei în Sâmbăta Mare, în multe zone rurale ale României ele erau înroșite în Vinerea Mare, ca parte a unui obicei de meditație și smerenie.

În lucrarea clasică Sărbătorile la români, Simion Florea Marian notează: „După datina veche, ouăle se roșesc în Vinerea Patimilor.” (Sărbătorile la români, vol. III, p. 17)

Ritualul era simplu, dar încărcat de sens: femeile vopseau ouăle fără să vorbească, uneori chiar fără să privească direct culoarea în timp ce o turnau. Ouăle se spune că au fost înroșite de sângele lui Hristos, căzut peste darurile unei femei milostive care încerca să mângâie suferința Maicii Domnului.

Astfel, oul roșu devine simbol al sângelui vărsat și al biruinței prin jertfă, și nu doar un element de decor pascal.

Copacul care a plâns 

Puțin cunoscută, dar transmisă oral în unele zone din Oltenia, este legenda copacului care ar fi fost folosit pentru a confecționa crucea pe care a fost răstignit Iisus.

Se spune că după moartea Mântuitorului, copacul și-a plecat frunzele în jos, ca semn de durere. De atunci, nu ar mai fi crescut niciodată, iar crengile lui nu mai dau rod.

„Copacul sacru este adesea asociat cu suferința și jertfa, fiind considerat un simbol al legăturii dintre cer și pământ”, scrie Romulus Vulcănescu în Mitologie română.

Unii copaci, precum salcia, sunt considerați „înțelepți” în tradiția populară tocmai pentru că „au plâns la Răstignire”. În Vinerea Mare, copiii nu aveau voie să rupă ramuri din niciun pom – „ca să nu-l doară și pe el”, spuneau bătrânii.

Trei povești despre răbdare, durere și speranță

Vinerea Mare este, mai presus de toate, o zi a tăcerii. Iar în această tăcere, memoria acestor obiceiuri devine o formă de rugăciune.

Poate că nu vom mai purta curelușe negre, nu vom mai vopsi ouăle în Vinerea Mare și nu ne vom mai teme să rupem o crenguță. Dar putem păstra în suflet semnificația lor: o lume întreagă care suferă în tăcere, pentru a învia în lumină.