Teoria relativitãtii

As fi mai mult decît încîntat dacã aceste rînduri vor vedea lumina tiparului. Si dacã se va înfãptui speranta mea, as fi mirat dacã ar avea vreun efect pe planul opiniei publice. Si atunci de ce scriu ? Pentru cã vreau ca vreo douãzeci si opt de cititori (ai mei) sã deschidã mai bine ochii fatã cu realitãtile din presã. În toate tãrile democrate, libertatea presei este garantatã prin legile fundamentale. Garantia e una, banii pentru a face un ziar bun înseamnã altceva. Si vã asigur cã un ziar bun costã, nu glumã! Banii pot veni din mai multe locuri. Cazul cel mai fericit este acela al ziarului finantat chiar de gazetarii din redactie. Greu, aproape imposibil, dar se mai întîmplã. Un caz din presa interbelicã meritã evocat: ziarul „Curentul“, condus de marele gazetar Pamfil Seicaru. De acest ziarist si de acest ziar se temeau cam toti cei din înalta sociatate, de la rege pînã la satrapii din judete. Însã si acolo scîrtîia o rotitã în ceea ce priveste finantarea; de aici truismul „santajul si etajul!“. De regulã, ziarele au un patron finantator, persoanã fizicã sau asociatie de investitori. Sau statul, printr-o institutie a sa. Cînd patronul nu se amestecã în munca redactorilor, ceea ce, minune! chiar se mai si întîmplã uneori, ziarul poate fi independent si are un rol determinant în orientarea corectã a opiniei publice; însã cînd se amestecã, ziarul devine tribunã a intereselor patronului, aspect vizibil sau camuflat, dar pernicios. Comunismul a înlocuit patronatele private cu unul singur, statul. În consecintã, ziarele, putine cîte erau, slujeau direct si farã ascunzisuri interesele partidelor comuniste de la conducerea tãrilor respective. Vã amintiti poate de „Scînteia“, de „România liberã“ si de „Scînteia tineretului“. Ce citeam noi atunci? „Pagina chiaburului“, adicã stirile externe, buletinul meteo, mica publicitate si anunturile mortuare. În rest… A venit si ceasul eliberãrii ziaristilor de povara minciunii unice. Îmi aduc aminte cã în ziarul „Ceahlãul“, primul apãrut în Piatra în era nouã, promiteam cititorilor cã nu îi vom minti niciodatã. Atunci credeam cu fanatism în libertatea deplina a presei si nu intuiam cã în locul minciunii unice poate apãrea minciuna diversificatã. Cu mai mult sau mai putin talent, cu atã albã sau de alte culori, din paginile unor ziare cu renume apar interesele patronilor. Spre exemplu, o gazetã deunãzi interesantã si aproape independentã, finanatatã acum de un client vechi al DNA, în pofida urii profunde a patronului fatã de actuala putere din tarã, de care se teme, face o curte teribilã personalitãtilor din fruntea bucatelor, cu speranta cã asa i se vor mai ierta din pãcate patronului. Alte jurnale nici mãcar nu încearcã sã mascheze deplina îchinare fatã cu punga patronalã. Faptul cã sînt conduse de fostii redactori disciplinati de la „Scînteia“, „România liberã“, „Scînteia tineretului“ ori „Sãptãmîna culturalã a Capitalei“ ne explicã oarecum moralitatea lor. Din fericre, si pentru acest motiv încã mai sper si încã mai scriu, au venit în redactii oameni dintr-o bucatã, doritori de adevãr, netemãtori si talentati. Multi, putini… Mai existã si gazetari, fie naivi, fie infatuati, care îsi imagineazã cã, prin puterea lor de persuasiune asupra opiniei publice, conduc indirect, de la spate, destinele tãrii. Hã, hã! vorba cuiva. Din trecut, vine cãtre noi un cîntec trist: „Gurã de om, gurã de cîine, cere pîine!“