Contactează-ne

Arhivă 2005-2017

Teatrul Tineretului, în turneu la Bucuresti

Știre publicată în urmă cu

în data de

• „A fost o searã remarcabilã. Am fost tulburat si m-a impresionat enorm totdeauna faptul cã spatiul Teatrului Tineretului din Piatra Neamt a fost un adevãrat laborator teatral“, a declarat Ovidiu-Iuliu Moldovan despre evolutia TT-ului la Bucuresti

Sfîrsit de luna mai, în Bucuresti. Linistita atmosferã de provincie se nãruie în amintiri nostalgice, distantele se dilatã, încerci sã te adaptezi din mers, intri sub pãmînt, circuli, alergi, iesi din gurile flãmînde ale metroului, astepti tramvaie, troleibuze, privesti pe de lãturi fãrã sã retii nimic, esti atent la portofel si la telefonul mobil, cãldurã mare, vitrine, fete frumoase, tineri cu look-uri nonconformiste, terase arhipline, afise, pliante cît sã umpli o geantã, mitinguri, marsuri de protest, greve generale, manifestatii opulente ale aromânilor care se vor un soi de români cu „a“ înainte, masini pe trotuar, ciudãtenii, sex-shop-uri în care ai intra dacã nu si-ar spune cuvîntul anii de militãrie comunistã vegheati îndeaproape de morala colectivã a tîrgului în care ai vietuit, anunturi haioase lipite pe peretele Universitãtii, milogi, cersetori si ciudati, conjudeteni pripãsiti vremelnic prin capitalã care te salutã în ceremoniosul stil provincial, o minunatã „noapte a muzeelor“ (ce idee nemaipomenitã!), douã expozitii ale pietrenilor Dumitru Bezem (în Primãverii) si Laurentiu Dimiscã (la Parlament) si o superbã perspectivã asupra gripei aviare care a nãpãdit douã sectoare cît douã judete si care te face sã ai reticente în fata bunãtãtilor cu aripi expuse în galantare.

Promisiuni respectate Pe afisul Teatrului Nottara, Shakespeare apare… reîncarnat. E o gresealã, evident, dar potrivitã. Oricum, seara, Teatrul Tineretului din Piatra Neamt se dã în spectacol. Directorul interimar, Dumitru Olariu, si-a respectat promisiunile si, în concordantã cu ce ne-a declarat în urmã cu o lunã într-un interviu în exclusivitate, a organizat decent un turneu bucurestean, menit sã aminteascã tuturor faptul cã teatrul pietrean existã, încã, si cã legenda încropitã cu ani în urmã poate sã mai (supra)vietuiascã. Dacã as fi „ãl mai tare din parcare“, l-as lãsa pe omul ãsta, uns cu toate alifiile, si care s-a dovedit – pãstrînd proportiile – asemenea proletarului si autodidactului Ion Coman, a fi un bun manager, sã conducã mai departe asezãmîntul artistic pietrean, evitînd astfel demonstratiile de crizã artisticã ale unor „personalitãti“ obturate de povara propriei cariere si a mofturilor adiacente. Si, sînt sigur, teatrul pietrean ar avea numai de cîstigat. Oricum, grija repertoriului si responsabilitatea calitãtii actului teatral ar trebui sã revinã, în exclusivitate, unui priceput si competent director artistic. Moda concursurilor penibile, în care aspirantii rontãie pixurile si creioanele în dinti, zãmislind proiecte utopice pe care realitatea le va discredita, e, de acum, o practicã menitã sã legitimizeze si sã justifice alegerile neinspirate.

Actori de Bucuresti Trei seri la rînd, actorii Teatrului Tineretului din Piatra Neamt s-au simtit actori de Bucuresti. „Volpone“ de Ben Jonson, „Shakespeare reîncãrcat“ si „L’amour toujours“ de Louise Dãnceanu, dupã Bulat Okudjava, au figurat pe afisele Teatrului „Nottara“ si ale Teatrului de Comedie. Si chiar dacã era început de sãptãmînã (vorba lui Ghiros: „Cine dracu munceste luni?“) sãlile au fost pline. În stal, numerosi actori, regizori, critici, oameni de teatru si de culturã atrasi de mitul solid construit al teatrului pietrean, precum si slujitori ai scenei care au rãmas cu sufletul în provincie. Ca întotdeauna, criticii au pus accentul pe montare si chiar dacã au note comune, pãrerile lor pot fi împãrtite. În definitiv, judecata omeneascã e subiectivã si poate depinde, uneori, de o durere de burtã. În acelasi timp, nu putem trece cu vederea faptul cã, în general, existã o oarecare rezervã în apreciere, ce poate fi determinatã si de efectul ultimelor zvîrcoliri administrative ale tînãrului si nelinistitului teatru. Spectacolele propuse publicului din Bucuresti au stîrnit si interes si curiozitate, fiind bine primite, iar uneori, chiar gustate. Dupã un „Volpone“ cam flasc si timid, departe de interpretarea din Festivalul de anul trecut (dar chiar si asa rãmîne cel mai bine fãcut spectacol din ultima vreme), piesa cu pretext shakespearean, de Stefan Iordãnescu, a contrariat si a nedumerit în egalã mãsurã, iar „L’amour toujours“ s-a dovedit a fi, pe alocuri, vulnerabil în fata unei critici severe. Asa cum mã asteptam, trupa tinerilor actori pietreni nu a dezamãgit. Mai mult, numele unora dintre ei le-am regãsit în notitele criticii de specialitate: Tudor Tãbãcaru, Victor Giurescu, Cezar Antal, Daniel Besleagã, Adina Suciu, Florin Mircea Jr., Dragos Ionescu. Dincolo de toate acestea, trebuie apreciat cum se cuvine efortul întregului colectiv al teatrului, de la protagonisti si directorii la costum si cravatã, pînã la ultimul masinist, sofer sau cabinierã, care au trudit pentru ca institutia artisticã din Piatra Neamt sã fie reprezentatã respectabil în Capitalã. Si pentru cã vorbim, acum, de oameni si nu de roluri, nu putem sã uitãm totodatã cã, în definitiv, repertoriul prezentat în turneu poartã si semnãtura, si gîndurile, si sufletul fostului director, actorul Cornel Nicoarã. Care a fost din nou alãturi de teatrul pe care l-a iubit si cãruia i-a închinat întreaga viatã, prin insertul sonor de la începutul unuia dintre spectacole.

„Teatrul Tineretului a fost un adevãrat laborator teatral“ Extrem de îndatoritor si politicos (poate mai aud si functionarii locali si alti Dumnezei de la noi), Ovidiu-Iuliu Moldovan ne-a mãrturisit slãbiciunea pentru teatrul pietrean: „A fost o searã remarcabilã. Am fost tulburat si m-a impresionat enorm totdeauna faptul cã spatiul Teatrului Tineretului din Piatra Neamt a fost un adevãrat laborator teatral. Un laborator generos unde au lucrat aproape toti marii nostri regizori si galerii întregi de mari actori. Spectacolele montate de Radu Penciulescu, Andrei Serban, Ion Cojar si, nu în ultimul rînd, Aureliu Manea, au fost spectacole considerate antologice si au impulsionat întreaga miscare teatralã româneascã, într-o perioadã destul de vitregã. Astept sã vãd si celelalte douã spectacole si mã bucur pentru cã, în aceastã nouã si tînãrã trupã, se simt premisele unui veritabil colectiv de oameni talentati si inimosi care, în ciuda conditiilor ce nu sînt foarte favorabile teatrului în general, înteleg sã punã pasiune si devotiune.“ Si pentru cã a adus vorba de directori, mã simt ispitit, în glumã, sã-l întreb pe interlocutorul meu dacã ar accepta functia de director al asezãmîntului teatral pietrean. Mi-a rãspuns, asa cum mã asteptam, ca un adevãrat profesionist, îndrãgostit de meseria sa: „Nu. Nu am vocatie pentru asa ceva, nu mai am nici forta si energia, dar voi fi întotdeauna foarte legat si foarte atasat de acest colectiv care este foarte apropiat sufletului meu.“

„M-a deranjat lentoarea“ Tatãl „Indiggo“-urilor, criticul si exegetul celei de a saptea arte, Grid Modorcea, e mai neîndurãtor cu „Volpone“. Si apoi, dupã cum el însusi mi-a mãrturisit, e marcat de ispita comparatiei cu filmul în care joacã Depardieu: „Impresia mea este cã spectacolul e ciuntit, asa cum a fost si piesa. Exista un lant de farse în stilul commediei dell’arte. Aici, regizoarea s-a întrerupt si a vrut sã dea un accent dramatic, grav, de tip Moliere – si gînditi-vã la Don Juan – deci, cam la modul moralist. Mosca devine un Comandor care dã o judecatã finalã. E o altã viziune asupra piesei, accentele sînt puse diferit. Mi se pare ciuntit pentru cã regizoarea a renuntat la conventia initialã, care era un musical. Cele douã momente muzicale nu pot construi asa ceva. Nu a fost consecventã, nu înteleg de ce ne-a sugerat cã vom asista la un musical, si n-am mai asistat, si a terminat printr-un moment care e «deja vu» – existã un «Avarul» în care decorul cade peste protagonist si îl îngroapã cu bani, comoarã, cu tot. Are cîteva momente care dovedesc cã regizoarea e din teatru, cunoaste, ca sã spun asa, trucurile teatrale, le stãpîneste, însã spectacolul, mai ales în prima parte, e lipsit de ritm, ceea ce aratã – nu stiu cum sã spun sã nu jignesc… – un slab profesionalism. Scenele sînt în majoritate scene în sine, nelegate, ceea ce nu se regãseste nici în stilul commediei dell’arte, nici la Shakespeare, nici la Beaumarchais, sã zicem. S-a oprit pe undeva pe drum. Si apoi nici elementele acelea moderne insertate, nu reusesc sã rezolve mare lucru. E acolo o chestie pe care nu am înteles-o… referitoare la personajele acelea douã: un fundamentalist evreu si un fundamentalist arab. Aceastã relatie nu se prea leagã de poveste, rãmîne undeva izolatã, nefinalizatã. Si apoi ideea actualizãrii… ori mergi pe actualizare si faci o translatie totalã, limpede si foarte clarã, ori faci o structurã coerentã si legatã în ritm. Asta m-a deranjat: lentoarea. Se impunea mult mai mult ritm, ceea ce ar fi creat un spectacol mai vivant, mai dinamic, mai alert.“

„Am o pãrere combinatã si complicatã“ Cunoscutul critic teatral Alice Georgescu e o adevãratã doamnã, cu un aer rezervat si seniorial si cu un comentariu nemilos care, încet-încet, se nuanteazã binevoitor: „Spectacolul cu «Volpone» l-am vãzut la Piatra Neamt. «Shakespeare reîncãrcat» e o încercare foarte riscantã, dupã pãrerea mea. Ea poate sã fie si interesantã, pentru public mai ales, dar nu cred cã în modalitatea în care a fost pusã în actiune are alt efect decît acela de a face haz de Shakespeare, ceea ce nu mi se pare ideal. Se pot face lucruri din acestea, foarte bine si foarte frumos, fãrã sã abandonãm o anumitã linie pe care ne-o dorim cu totii sã fie în teatru, chiar dacã în jurul nostru si în mediile de comunicare nu este. Din acest punct de vedere, mãcar teatrul trebuie sã rãmînã deasupra. Asa cum începuse spectacolul, cu toatã introducerea si cu acel moment din «Romeo si Julieta», era foarte bine. Credeam cã asa o sã continue; din pãcate, n-a continuat asa. Spectacolul e fãcut cumva pentru oamenii de teatru, care stiu ce se întîmplã în piese, dar cineva care nu stie iese de la spectacol la fel de nelãmurit ca si înainte. Iar teatrul îl facem pentru public nu pentru… noi între noi.“ Dupã spectacolul cu „L’amour toujours“ am abordat-o din nou pe Alice Georgescu, nerãbdãtor a-i afla pãrerea: „Hm! Am o pãrere combinatã si complicatã, în sensul cã mi s-a pãrut foarte bine ceea ce a încercat regizoarea sã facã; sã punã în circulatie scenicã o scriere literarã putin cunoscutã la noi. Eu personal nu stiu romanul. Din punct de vedere dramaturgic, toatã constructia suferã. Cred cã trebuia sã fie mai adunat si mai concentrat totul, pentru cã asa, pînã la un anumit punct, mi-a fost foarte greu sã pricep ce se întîmplã; de ce? si pentru ce? Cred cã putea sã fie mai solidã constructia dramaturgicã si, dacã s-ar fi întîmplat asta, ar fi fost si accentele dramatice mai bine marcate. Asa, nu stiu dacã ati observat, lumea se simtea datoare sã rîdã si atunci cînd nu era deloc cazul. În astfel de situatii nu e numai vina publicului. Ceea ce mi s-a pãrut a fi meritoriu e faptul cã actorii au fost bine pusi în valoare. Am vãzut pe unii despre care stiam cã sînt buni, pe altii despre care stiam mai putine si am constatat cã sînt niste actori pe care se poate construi un repertoriu. În ceea ce priveste munca strict regizoralã, viziunea regizoralã, as fi preferat sã fie mai simplã si mai clarã.“

„Inteligenta abordãrii textului“ Cu toate cã nu l-a vãzut la Bucuresti, ci la premiera pietreanã, criticul Natalia Stancu a tinut sã vorbeascã, mai întîi, despre „Volpone“: „Am revãzut acest spectacol, cu intentia de a-l selecta pentru Festivalul de Comedie de la Galati, si l-am regãsit într-o formã foarte bunã. Am descoperit, încã o datã, inteligenta abordãrii textului, rama de joc teatral în care e desfãsuratã, apoi, povestea lui Volpone, interesante solutii regizorale de joc în oglindã si transfer al identitãtii, semnul pãcãlitorului pãcãlit si, în acelasi timp, am apreciat în mod deosebit energia, fantezia jocului actorilor si vivacitatea formulei regizorale care îmbinã textul autorului cu muzica. Nu stiu dacã e bine s-o spun… E o micã indiscretie pe care o fac. Am vãzut spectacolul acesta în compania unei regizoare irlandeze care lucreazã la Bucuresti. Stia textul atît de bine, încît, la început, mi-a fost fricã sã nu aibã o reactie de mai mare rezistentã. Ei bine, temerile mi-au fost contrazise, pentru cã a reactionat foarte viu, apreciind viziunea regizoralã si jocul actorilor tineri. În acest sens, vã mãrturisesc cã a fãcut chiar o comparatie cu un spectacol în care juca o personalitate a teatrului londonez, acum zece ani. A spus cã Tudor Tãbãcaru ar fi fost o propunere mai interesantã. În spectacolul de astã searã („L’amour toujours“ n.n.) m-a interesat optiunea repertorialã, ideea aceasta de a aborda si din perspectiva revelatiilor actualitãtii tema pe care o dezvoltã Okudjava în cartea sa. Este un demers cultural si unul de actualitate, în acelasi timp. Cred si eu cã nu întotdeauna drumul tãiat prin materia cãrtii este cel mai bun si as avea unele obiectii asupra unui anume eclectism stilistic, vizînd combinatia unor elemente expresioniste, onirice… Eu zic cã turneul teatrului din Piatra Neamt a arãtat potentialul trupei si activitatea meritorie a regizoarei Louise Dãnceanu.“ Gata! A cãzut cortina. Ne luãm bagajele, ticurile provinciale si plecãm acasã. Unde iar or sã ne copleseascã ambitiile mãrunte. Doar sîntem oameni, ce dracu’! FOTO: Actorii pietreni, salutînd publicul bucurestean

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Arhivă 2005-2017

Proces şi la Curte în cazul fraudelor de la postliceală

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ procurorii au atacat sentinţa prin care s-au aplicat pedepse cu suspendare şi achitări ■ 19 din cei 96 de inculpaţi au uzat de calea de atac ■ 26 de lucrări au fost anulate de instanţa de fond ■ unii elevi nici nu treceau pe la şcoală, fiind plecaţi în străinătate ■ erau promovaţi contra unor sume de 1.000 de lei ■ unii profesorii-medici pătaţi completau în locul candidaţilor testele tip grilă ■

Procesul fraudelor de la postliceala sanitară continuă la Curtea de Apel Bacău după ce sentinţa instanţei de fond a fost atacată. Au declarat apel atît procurorii cît şi parte din inculpaţi, 19 din totalul din 96, profesori care şi-au pătat onoarea la corectarea tezelor, dar şi elevi care au cotizat pentru a deveni asistenţi medicali. Reamintim că Tribunalul Neamţ a aplicat pedepse cu suspendare, iar parte dintre cei deferiţi justiţiei au fost exoneraţi de răspundere penală, fiind achitaţi. 26 de lucrări ale elevilor „cotizanţi“ au fost anulate de instanţă, titularii rămînînd fără diploma care le atesta studiile. Acuzele de dare şi luare de mită nu au putut fi dovedite nici din probatoriu, nici din interceptări şi confruntări, astfel încît profesorii şi cei din comisia de examinare au fost inculpaţi numai pentru abuz în serviciu şi fals material în înscrisuri oficiale. În ceea ce priveşte alţi acuzaţi, ei au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă, iar cursanţii şcolii postliceale fiind inculpaţi pentru cumpărare de influenţă. Cele două părţi vătămate din dosar, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ şi Şcoala Posliceală Sanitară Piatra Neamţ, nu s-au constituit părţi civile în procesul penal. Curtea de Apel Bacău va da în cauză o sentinţă definitivă. Conform actelor de urmărire penală, lanţul neregulilor pleca încă de intrarea în şcoală şi se termina la finele studiilor, cu examenul de certificare, unul care era de cele mai multe ori măsluit grosolan. Oamenii legii s-au sesizat despre nereguli în 2013, iar cercetările au durat aproape doi ani. Au ajuns în faţa judecătorilor membrii comisiilor de certificare a studiilor, diriginţii celor trei clase din Piatra Neamţ care au absolvit în 2013, secretarul unei postliceale din Roman, care în anul 2013 a scos ultima promoţie, apoi şi-a închis porţile, precum şi de mulţi din cei care au cumpărat bunăvoinţa profesorilor şi a medicilor şi au cumpărat o diplomă de asistent medical, deşi în unele cazuri chiar cei din comisia de examinare se minunau cît de neinstruiţi erau candidaţii. Acheta a relevat faptul că la postliceala din Roman succesul examenului era asigurat contra sumei de 1.000 de lei de persoană. În mod normal, taxa legal instituită era de 170 de lei, iar diferenţa pînă la 1.000 de lei însemna cumpărarea indulgenţei profesorilor examinatori. De toate demersurile s-a ocupat secretara unităţii, cea care strîngea banii de la cotizanţi, le spunea că această practică este valabilă de ani de zile şi că pentru cei care dau bani, poate rezolva problema examenului la Piatra Neamţ. Tot ea făcea drumurile la „judeţ“, unde era centru de examinare şi rezolva problema. Femeia le-a spus oamenilor legii că această taxă ilegală era de cînd lumea, că iniţial a fost mai modestă, dar că din 2009 rămăsese la pragul de 1.000 de lei. Din cei 34 de elevi înscrişi în promoţia 2010 – 2013, au venit la examenul de certificare numai 24, dar instanţa le-a anulat lucrările. Pentru unii, cursurile din cei trei ani au fost opţionale, nici măcar nu au trecut pe la şcoală fiind plecaţi la muncă în străinătate. Pentru majoritatea candidaţilor secretara le-a făcut rost şi de proiecte pe care le avea de la promoţiile anterioare. La Piatra Neamţ examenul de final costa mai puţin, cam 500 de lei. Ca orice examen şi cel de la postliceala sanitară era monitorizat audio şi video, aşa că anchetatorilor nu le-a trebuit decît niţică răbdare pentru a studia înregistrările. Aşa a ieşit la iveală că acolo unde toată comisia era „cumpărată“, medicii au muncit pe brînci, şi- au scos din poşete mai multe pixuri, au stabilit care este mai aproape de culoarea cu care s-a scris teza şi au trecut la treabă. La testele tip grilă erau întrebări care aveau unul, două sau chiar trei răspunsuri corecte. Corectorii au completat tot ce trebuia pentru note cît mai mari. Totuşi, mediciii care nu s-au lăsat cumpăraţi au rămas uimiţi de neştiinţa candidaţilor, catalogînd promoţia 2013 ca fiind cea mai slabă din istoria şcolii. La examenul din 2013 au fost un număr total de 212 candidaţi care au avut de susţinut proba scrisă şi proiectul. Dacă la cea de-a doua probă toţi au trecut cu brio, la teza scrisă, şapte candidaţi nu au reuşit să obţină minim nota 5. Din cei care au trecut însă, mulţi s-au bucurat de sprijinul comisiei de corectare, în unele cazuri modificările fiind evidente. În aceste condiţii, a fost dispusă o expertiză grafologică în urma căreia a ieşit la iveală că din totalul de 212 de teze, un număr de 113 prezintă modificări ale substanţei cu care s-a scris, dar nu s-a putut stabili dacă au făcut menţiunile pe foaie una, sau două persoane.

Citește știrea

Arhivă 2005-2017

Releul Pietricica

Știre publicată în urmă cu

în data de

Fluturi, bufnite si nuduri deasupra cartierului Precista

1. Petru Diaconu, un boem total, fãrã mamã, fãrã tatã, nãscut de o mãtusã, rudã de sânge, totusi, cu Henri-Julien-Felix Rousseau (cunoscut ca le Dournier, Vamesul) a dat sfoarã-n Piatra si si-a adunat prietenii la un vernisaj, pe un deal, la Sestri Art Gallery, deasupra cartierului Precista. Acolo, împreunã cu mai tânãrul sãu camarad Bogdan Enache au pus-o de o expozitie de picturã, fiindcã ei asta stiu si asta fac: picteazã. În plus, omul acesta cu ochi limpezi de viezure tânãr, de o generozitate elegantã, cum rar mai întâlnesti în ziua de azi, se dovedeste de o consecventã înspãimântãtoare. El picteazã bufnite, frunze, nuduri, fructe tãiate în douã, ca sã li se vadã semintele, fântâni, puturi de fântânã în care se vede cerul si în care se vãd frunze, nuduri, seminte din fructe tãiate în douã, bufnite, poate si câte o oalã de lut preistoricã, devenind astfel mai împãmântenit decât ne putem imagina noi, care îl vedem doar un pictor recunoscut ca pictor fiindcã asa a vrut el: sã fie pictor. Fiecare lucrare a sa este de o minutiozitate exemplarã. Rousseau Vamesul opunea impresionismului arta naivã, visarea, fantezia, fiind definit drept un pictor neoprimitv genial. La fel e si Petricã Diaconu, un pictor absolut fascinant, de o energie debordantã si cu o fantezie care-l duce în visãrile lui pe pânzã. E unic, fiindcã e prea destept, prea citit ca sã fie pus în categoria pictorilor naivi, motiv pentru care cautã si titluri de expozitii, cautã cuvinte, cautã motive care sã-l desprindã de un fel de etichetã care, habar n-are el, s-a desprins de mult de lucrãrile sale. Si-a intitulat expozitia: Cãlãtorie în imaginar, iar tablourile sale au nume ca niste versuri. Nu le-am vãzut, dar a promis sau chiar a fãcut niste tablouri mari, gen Visul (1910 Museum of Modern Art, New York), Vamesul, o fi în stare. El îmi aduce aminte, mereu, de ce a spus cândva Janis Lyn Joplin: Nu sunt cea mai bunã, dar sunt unicã. 2. Si fiindcã vreau sã mã pãstrez în aceastã rubricã a Monitorului: pot fi invidiat pentru ziua de marti. Din marea cea mare a majoritãtii care si-a petrecut ziua de marti la televizor, privind si ascultând ineptiile zilei, care, desigur, au fost deja uitate, am avut sansa de a merge acolo, unde televizoarele erau oprite si unde oamenii se întâlneau, se salutau, unii se îmbrãtisau si se uitau pe pereti, la tablouri. Am stat la un pahar cu vin, am vorbit, am râs, l-am ascultat pe cel care a fãcut, elegant si scurt, vernisajul, cu multe glume, cu imaginatie, apoi iar am stat la taclale, am mai bãut un pahar cu vin, oameni frumosi, femei si bãrbati de toate vârstele, îmbrãcati îngrijit, civilizati, atenti la cei de lângã ei, distinsi. Pietreni distinsi. Oameni cu grijã de ei si de cei de lângã ei, oameni inteligenti, fãrã ifose, aflati într-un loc unde se simteau bine si, care, din când în când, se uitau si la motivul acelei întâlniri de searã: pe pereti. La tablouri. Un motiv absolut normal. A fost o searã frumoasã, în care nimeni nu a simtit nevoia sã se de-a balenã în apã micã. N-am vãzut politicieni. Singurul ales, Petru, nu mai termina sã se autoironizeze si avea si un fular alb în jurul gâtului. Totul a fost atât de firesc, de normal, cu oameni normali, încât pãrea anormal. Între timp, din balconul locantei, iluminat de Crãciun, începeau sã zboare pe deasupra cartierului Precista fantasmagoriile pictate de Petru Diaconu. Bufnitele si nudurile lui, frunzele si fluturii lui, în culori de normalitate. Un artist, iar acea punere în scenã, acea mise-en-scene, pãrea cã va putea fi reluatã si mâine, si poimâine. M-a cuprins o stare de bine. Coborând scãrile de la stadion, intram într-un oras frumos, iar pe cer… ce sã vã mai spun?! Acasã am gresit si am dat drumul la televizor, la stiri. Se vorbea despre scandalul, despre circul din Parlament. Am închis si am preferat sã scriu aceste gânduri. Ies pe balcon sã mã uit la cer, poate mai vãd ceva urme de culoare.

Citește știrea

Arhivă 2005-2017

REABILITAREA SI INTEGRAREA TURISTICĂ A MONUMENTULUI ISTORIC: BISERICA SF. GHEORGHE

Știre publicată în urmă cu

în data de

Citește știrea

Trending