Talibanizarea României

Două episoade. Primul: 2019. România, Timişoara. Premierul demis, Viorica Dăncilă, aşteptată cu o găleată cu pietre şi cu huiduieli. Al doilea, povestit de profesorul Mihai Mancaş: Perioada ante-comunistă, într-un sătuc din Neamţ. Doi candidaţi, de la partide adversare, coboară din aceeaşi şaretă şi vorbesc fiecare cu oamenii pentru a obţine voturi. Urcă apoi în aceeaşi şaretă şi pleacă spre un alt sătuc. De la bun început vreau să precizez că nu interesează oamenii politici sau partidele. Am ajuns să îi detest în mod egal pe majoritatea. Ce contează este că, în anii care au trecut, s-a produs o ruptură. La nivel de civilizaţie. Episodul povestit de profesorul Mancaş este clar imposibil de repetat în zilele noastre. De ce? Pentru că am fost educaţi să urîm. Să ne urîm între noi. Cel puţin în ceea ce înseamnă politica, dar cred că şi în multe alte domenii, sîntem mai talibani decît talibanii. Ni s-a format reflexul de a pune mîna pe pietre atunci cînd în faţa noastră apare o persoană cu altă convingere politică. Să aruncăm cu pietre cu feţe schimonosite de ură. Nu doar în politicieni, ci şi unii în alţii. „Dialogăm“, dacă nu cu pietre, atunci cu parul. Un politician ce se visează zilele acestea premier a făcut apologia datului cu parul într- un mod cît se poate de public. Şi era chiar încîntat de „deşteptăciunea“ lui. Poate să pară un lucru minor. Dar totuşi de unde a apărut atîta ură? Şi unde şi la ce va duce atît ură? Nu vreau să risc un răspuns din punct de vedere sociologic. Nici nu cred că m-aş pricepe. Însă îmi este extrem de evident cine are de cîştigat din atîta ură. Politicienii, în primul rînd. Îşi pun locotenenţii, „(de)formatori“ de opinie, să ne dea subiecte pe marginea cărora noi să ne încăierăm. Ne dau pietre şi ne dau parii. Se dau apoi în spate şi ne lasă să ne spargem capetele. Cu capul spart şi plin de ură nu mai ai timp să le ceri politicienilor să… fie gospodari de exemplu. Nu îi mai iei la întrebări de ce nu avem autostrăzi, de ce nu avem şcoli, de ce nu avem spitale, de ce… nu avem mai nimic din ce înseamnă minimă civilizaţie şi ar trebui să ne fie oferit de politicienii cărora le-am delegat dreptul de a gospodări această ţară pe perioada mandatului. Se spune că de-a lungul istoriei politicienii au adaptat reţeta consacrată a succesului în a dirija gloata, „pîine şi circ“, în sensul că în perioadele în care pîinea era mai puţină au crescut proporţia de circ. La un moment dat, în România, am avut chiar impresia că era doar circ, fără pîine. Însă în acest moment bîntuie o altă impresie: că în loc să fim trimişi la circ, am fost aruncaţi în arenă. Dar nu să ne sfîşie leii. Ci să ne sfîşiem între noi. Fără pîine. Acum depinde de fiecare dintre noi dacă vrem în aceeaşi arenă sau în aceeaşi şaretă.