Suntem în era războaielor „nejustificate şi neprovocate”

Războiul din Ucraina a devenit un clişeu, ca război declarat „nejustificat şi  neprovocat”. Personal, am suficiente motive să cred că acesta nu este adevărul obiectiv, ci și propagandă subiectivă. Adevărul este undeva la mijloc.

Nu putem pretinde că numai Putin este singurul responsabil al tragediei din Ucraina, în timp ce Zelenski a fost doar floare de colţ.

Ultimul război, aflat în plină desfăşurare, este războiul împotriva Iranului, declanşat  în ziua de  28  februarie de către  tandemul SUA-Israel.

În mod public, Iranul a denunţat acest război ca fiind „nejustificat şi neprovocat”.

Au existat țări care au condamnat atacarea Iranului de către Israel şi SUA, declarând totodată că nu au nicio tangenţă cu acest război. Un exemplu elocvent de detaşare îl constituie Spania, care nu doreşte să fie în vreun fel implicată în acest război.

Dar există şi țări care  au condamnat explicit  numai Iranul, printre care s-a băgat şi România, ca să se afle în treabă.

Reacţia Iranului nu a fost pasivă. A ripostat militar  şi a blocat strâmtoarea Ormuz, una din marile artere ale circulației mondiale a produselor petroliere prin Golful Persic. Acest blocaj a declanşat o criză mondială energetică fără precedent, care  prevesteşte  prăbuşiri spectaculoase.

Mai mult, ca răspuns la războiul declanşat, Iranul a atacat cu rachete şi drone, nu numai Israelul, dar şi ţările din regiune, în care sunt amplasate baze militare americane sau europene.

În toată această perioadă, ţările NATO, cu excepţia SUA, au rămas în  expectativă, motivând că războiul nu este al lor şi că a fost declanşat fără ca acestea să fi fost informate în prealabil.

Majoritatea acestor țări NATO s-au limitat la  declaraţii de condamnare a Iranului pentru blocarea strâmtorii Ormuz, sau pentru bombardarea  unor  baze militare  care le aparţin, cum a fost cazul unor baze militare ale britanicilor, ale italienilor şi ale francezilor.

Donald Trump a solicitat sprijinul ţărilor NATO, precum şi a altor ţări (Japonia, Coreea de Sud, China), pentru a debloca navigația prin Golf, dar refuzul liderilor acestora l-a determinat pe Trump să le lipească eticheta de „laşi”.

După acest refuz, Donald  Trump  a trecut la  pasul următor, ameninţând că  SUA se vor retrage din NATO.

Ameninţarea lui Trump  nu a rămas fără ecou, aşa că „lașii” s-au întrunit  în regim de urgenţă la Bruxelles, în ziua de 19 martie, unde Canada, Franţa, Regatul Unit, Germania, Italia, Ţările de Jos, la care s-a ataşat şi Japonia, au condamnat  Iranul,  dar s-au declarat „dispuse să contribuie” la asigurarea securităţii navigaţiei prin Golful  Persic, unde erau deja blocate circa  3200 de nave de transport.

S-a dovedit ulterior că „ameninţarea” lui Trump nu a fost decât un test pentru nevolnicii care conduc ţările  NATO afectate direct de criza din Golf.

Din considerente de solidaritate cu „laşul” Macron, preşedintele nostru, Nicușor Dan, a anunţat că se alătură şi el Franţei, pe lista celor şapte „dispuşi să contribuie” la asigurarea securităţii navigaţiei prin strâmtoarea Ormuz.

Cele şapte țări  sunt recunoscute ca deţinătoare de capabilităţi militare, care pot fi deplasate spre Golful  Persic, pentru a impresiona cumva pe iranieni.

Nicușor Dan nu ştie, şi ar trebui să i se spună, că România nu este deţinătoare de vreo capabilitate militară, care să îngrijoreze Iranul.

El doar s-a băgat cu capul în poză, ca figurant pe lângă cei şapte  pitici  din jurul lui Trump, care joacă rolul  Albei ca Zăpada.

Pentru a fi scos din încurcătură, Nicușor Dan trebuie ajutat, pentru a nu rătăci teleleu prin Golf, de unul singur, ca figurant purtător de tavă.

Liderii judeţului Neamţ şi-ar putea dovedi utilitatea, pentru a salva onoarea  României, organizand un comandou de plutaşi marini, dintre foştii plutaşi de pe Valea Bistriței, care să fie trimişi în Golf. Acolo, aceştia ar putea contribui la anihilarea unor forţe iraniene, înainte ca acestea să-şi revină din uimirea creată de prezența românilor acolo cu o plută de ultimă generaţie.

Până la mobilizarea comandoului de plutaşi marini din Neamţ, rămâne să gestionăm, cum am putea, spaimele noastre create atât de rachetele balistice de peste 4000 de kilometri, pe care  iranienii ne-au demonstrat că le au, cât şi de criza energetică declanșată de prețul kilowatului şi de prețul la pompă.

Dacă spaima faţă de Covid ne-a fost înlocuită cu spaima faţă de ruşi, acum această nouă spaimă a devenit pistol cu apă faţă de consecinţele războiului din Iran.

Măsurile anticriză ale Guvernului ne obligă să resuscităm sloganul „Ceușescu  să ne ierţi, că-n decembrie eram beţi!”

România trece în ultima vreme printr-o succesiune de crize, a căror efecte se reflectă în căderea fără precedent a  nivelului de trai, față de anii 80 ai secolului trecut.

Peste criza profund economică, ce dăinuie de câţiva ani buni, s-a aşternut  recent criza energetică, provocată de directivele Bruxelles-ului şi de războiul din Golf. Criza economică a fost  indusă de politicile guvernelor României, influenţate atât de politicile UE venite de la Bruxelles, cât şi de nevolnicia guvernanţilor noştri. Nevolnicia guvernanţilor nu este decât măsura nevolniciei electoratului românesc, incapabil să voteze ce trebuie, ci doar ce i se impune.

Criza energetică recentă este indusă din afară, atât de politicile „green-deal”, progresiste şi neghioabe ale Bruxelles-ului, cât şi a războiului din Iran, declanşat de  SUA şi Israel.

Guvernul Bolojan ne transmite că a emis legi şi ordonanţe de urgenţă, pentru a rezolva crizele  respective doar prin tăieri şi restricţii, fără a se consulta cu Parlamentul, care reprezintă populaţia României.

Criza energetică este rezolvată printr-o ordonanţă de urgenţă, care urmăreşte să  stabilească măsuri restrictive pentru următoarele şase luni. Măsurile sunt în mare măsură copiate după cele din perioada ceauşistă a anilor 80, deşi pe atunci criza era opera regimului şi motivele erau cu totul altele.

În acei ani ne-am asumat să acceptăm privațiunile, pentru a scăpa de datoria externă, cu toate consecințele negative privind scăderea nivelului de trai.

A fost greu şi răbdarea noastră s-a epuizat odată cu plata ultimei tranșe a datoriei externe, ceea ce a provocat căderea regimului, cu ajutor extern bineînţeles.

Revenindu-se în prezent la acelaşi set de măsuri restrictive, ne întrebăm legitim pe cine ar trebui să mai împuşcăm şi dacă va mai urma o schimbare de regim?

De un singur lucru putem fi siguri. Pentru o schimbare de regim nu vom mai primi ajutor extern de data aceasta, din nicio parte, deoarece starea în care ne aflăm corespunde intereselor externe.

Până la aflarea răspunsurilor la întrebările noastre legitime, nu ne rămâne decât să resuscităm sloganul din titlul de mai sus, ca recurs la gândirea guvernanţilor noştri, care nu a mai evoluat după 1990.

Bruxelles-ul rezolvă criza energetică după zicala românească „Țara arde şi baba se piaptănă”

Cea care se tot piaptănă la Bruxelles este preşedinta  Comisiei Europene, Ursula von der Leyen care, decisă să salveze omenirea de emisiile de carbon, a lansat proiectul progresist intitulat „Green Deal”.

După mintea doamnei Ursula, măsurile acestui proiect, lansate de pe rampa Comisiei Europene, au fost gândite să combată doar pretinsa poluare. Fără a lua în calcul o posibilă apariţie a unei crize energetice mondiale, accentuată acum de efectele izbucnirii celui de Al Treilea Război din Golf, declanşat de SUA şi Israel împotriva Iranului.

Proiectul „Green Deal” a avut idiotul obiectiv de închidere a minelor de cărbune şi a termocentralelor pe cărbune, lăsând omenirea să se încălzească şi să fie luminată de soare şi vânt, ca soluţie unică, nu ca alternativă.

Green Deal-ul a fost sever contestat de state puternice ale lumii, în frunte cu SUA.

Ca urmare a susţinerii războiului din Ucraina, producţia de energie pe gaz metan în UE s-a redus, iar ca urmare a războiului din Iran aceasta s-a redus drastic în întreaga lume, sub limita suportabilităţii.

Unele state ale UE au început să  folosească  directivele  venite de la Bruxelles pe post de hârtie  igienică, pornind capacităţile de producere şi utilizare a cărbunelui, cu care să atenueze efectele crizei energetice.

Germania, de unde provine şi mult pomenita doamnă Ursula, a deschis minele şi a pornit termocentralele pe cărbune, asigurându-şi astfel peste o treime din energia necesară.

La noi, în România, guvernanţii dorm în papuci, ferindu-se astfel să nu stârnească o reacţie la Bruxelles, la o posibilă tentativă de deschidere a vreunei mine sau termocentrale. Aceste obiective trebuie să rămână închise definitiv, fiind transformate, în cel mai bun caz, în obiective muzeale sau turistice.

Ca urmare a nevolniciei guvernanților noştri, în frunte cu Cotroceniul, România importă din Bulgaria, la orele de vârf, 20% din necesarul de energie electrică, în timp ce Republica Moldova importă din România 75% din energia necesară, din care exportă Ucrainei 47%.

Ministrul Energiei, Bogdan Ivan, ne abureşte, afirmând că în următorii 10 ani România îşi va tripla capacitatea de producere a energiei nucleare, în condiţiile în care la Cernavodă, unitatea 1 este închisă pentru modernizare şi reabilitare cel puţin trei ani, iar unităţile 3 şi 4 nu există decât pe hârtie. Şi în aceste circumstanţe, domnul ministru ține minele şi termocentralele închise. Pentru a nu o deranja pe doamna Ursula, ne deranjează pe noi !

Unitatea 2, rămasă în funcţiune, ne induce un sentiment de îngrijorare, că riscă să devină o ţintă a Iranului, nu a Rusiei.

Criza energetică din Europa a fost accentuată în data de 26 septembrie 2022, când conductele de gaz, Nord Stream 1 şi 2, care legau Rusia de Germania, pe o distanţă de 1200 kilometri, au fost sabotate, fiind scoase din funcţiune de mai multe explozii provocate cu contribuţia dovedită a Ucrainei. Conductele ocoleau Ucraina şi Polonia, şi au fost date în funcțiune în 2012, respectiv în 2021.

Prima administraţie Trump (2016 – 2020) a fost impotriva construirii celor două conducte, iar administraţia Biden (2020-2024) a renunţat la împotrivire în favoarea Germaniei.

Narativul din motivarea, atât a împotrivirii, cât și a  sabotării conductelor, susţinea că acestea „constituiau un instrument strategic al Rusiei, de a crea  dependenţă statelor europene de gazul rusesc ieftin”. Astăzi, Europa a rămas dependentă de gazul american, care este şi de 3-4 ori mai scump.

În spaţiul public au apărut  informaţii că, peste capul Ursulei, în UE se discută despre repunerea în funcţiune a celor două conducte, în urma reluării negocierilor cu Rusia, dacă aceasta mai este dispusă.

Când s-a pus temelia proiectului de retragere a SUA din NATO?

O criză nu vine niciodată singură. Peste criza energetică care se accentuează de la o zi la alta ca urmare a blocării strâmtorii Ormuz de către Iran, a apărut şi criza provocată de Donald Trump, că există riscul retragerii SUA din NATO.

În anul 2025, congresmanul american Thomas Massie a pus prima cărămidă, propunând oficial retragerea SUA din NATO. Congresmanul a introdus în Congresul SUA un proiect de lege pe această temă.Trebuie menţionat faptul că acest congresman nu face parte din tabăra lui Trump.

Principalul argument, invocat în motivarea lui Thomas Massie, a fost ca „NATO este o relicvă a razboiului Rece”, la care a adăugat  că odată cu prăbuşirea  URSS-ului în 1991 s-a prăbuşit şi raţiunea existenţei NATO, ca alianţă anticomunistă.

De la înfiinţarea NATO în 1947 şi până în prezent, participarea SUA s-a concretizat în cheltuirea mai multor trilioane de dolari, inclusiv în implicarea în mai multe războaie externe, mai toate soldate cu eşecuri.

Deasemeni, congresmanul respectiv subliniază că scopul înfiinţării NATO, nu mai reprezintă interesele actuale de securitate naţională a SUA.

În „Strategia de Securitate a SUA”, prezentată recent de Donald Trump, acesta are o viziune asemănătoare, privind rolul viitor al NATO,  care nu  poate fi transferat în zona Pacificului, odată cu mutarea intereselor SUA acolo.

Europa, care se depărtează cu inconştiență de SUA, rămâne să-şi gestioneze singură o avalanşă de așteptări. Așteptări privind terminarea războiului din Ucraina, terminarea războiului din Gaza, din Iran, terminarea crizei  energetice şi mai ales privind ieşirea SUA din NATO.

În tot acest timp, România îşi caută noul stăpân, în ochii căruia să pândească docil, dând din coadă, pentru a sesiza cu o secundă mai devreme decât alţii, unde va arunca acesta osul.

Ioan Bivolaru