Sugativa şi cerneala vinovată – (Istoriile copilăriei au mereu de-a face cu Hârtia)

Nu cred că aveam mai mult de şapte ani. Îmi imaginasem oraşul în culorile cernelii, albastru, aşa cum se vedea în zările tulburi ale dimineţilor. Eram abia ieşită din păduri şi fântîni. Ne-a luat mama de mână şi… haideţi la târg să învăţaţi carte. Am locuit într-o casă prietenoasă. Tata ne-a învăţat rugăciunea, canonul şi statul în genunchi la Biserică. Vai ce chin a fost prima spovedanie. Dar eram zburdalnici şi vii. Ca să mergem la şcoală nu o luam pe drum, ci peste gard, ca hoţii. Pentru că eram isteţi, am primit câte un stilou „de o sută“ (made in China). Al meu era era vişiniu, al lui verde. Fratele meu era poreclit „Maşinuţă“, urca în copaci cu o viteză uluitoare, după nuci. Am căpătat şi un câine de pripas, negru, înalt, frumos ca un duh al vrăjilor, un câine milog. Căutam comori prin toate subsolurile unei străzi vechi, şi aflam doar şobolani morţi, uscaţi, otrăviţi. Cea mai mare temere a noastră era scrisul. Pe maculator şi pe curat. Să treci un text pe dictando era cel mai mare necaz. Eu eram fericita feţită care scria frumuşel. Fratele meu era mereu prins în capcana cernelii. Apăsa într-un anume fel pe vocale, fără codiţe la „A“, fără voltă la prima literă a aliniatului. Şi urma necazul cel mare, petele de pe manşete şi apoi şedinţele cu părinţii. Mama s-a apucat, disperată, să ne numeroteze paginile de caiete. Într-o zi de primăvară, îmi amintesc că am spălat peniţele la robinetul din curte şi urma să le umplem cu cerneală. Ca să nu fim prinşi, ne-am dus în camera de curat. Marele nostru necaz, abia urma să se petreacă. De fapt a rămas o amintire din cele mari… Toată călimara s-a vărsat pe broderiile mamei, lucrate cu igliţa de mână. Atât de mare a fost spaima noastră în cât ne-am luat în braţe şi ne-am pus pe urlat. Era o cumplită soartă să te atingi de dantelele scrobite ale mamei noastre. Iar spaima creştea. Ştiam deja să citim ceasul şi urma să apară. Ţipetele noastre se auzeau din drum. Cred că un om, de prin vecini, a sunat la serviciul ei. Şi ea a venit în fugă, despletită. Dragii mamei, ce a-ţi păţitţ Uite, mămică, cerneala asta obraznică s-a dus pe broderiile tale. Eu asta pricep, dar de ce a-ţi stricat şi sugativa? Ne-am chinuit noi într-o lege să curăţăm locul şi am folosit biata sugativă. Dar asta nu înseamnă că, seara, nu ne- am luat nişte bobârnace pentru că ne jucam tot pe sugativă, ca să facem pete cu cerneala nou-nouţă pe care a cumpărat-o fratele meu. Tata citea un roman poliţist. Citea anapoda, îl simţeam, aflase de dandana, noi ne priveam complice în ochi, pierdusem şi inelele de la cravatele noastre roşii. O mâţă nou-nouţă, galbenă, tigrată, hoaţă se strecura pe un geam decupat de noi în uşa de la intrare. Puşi cap la cap eram doi năstruşnici ieşiţi din comun. Şi ca să nu mai râdem ca proştii de pomană, tata ne-a adus o „invenţie“ de suport de carte, ca un evantai întors pe dos, din inox, laminat, de fapt nişte schelete de electrozi sudaţi, ca să ne aşezăm cărţile în faţă. Şi, mai ales, să nu ne vedem. După această condiţie, a început teroarea Hârtiei, a cernelii, a scrisului frumos. Iată ce s-a ajuns de noi! Eu una nu mai ştiu cum se construieşte un vaporaş sau un avion care zboară prin clasă. Pe vremea aceea ştiam. Mereu au fost pagini lipsă din caiete. Numerotate! Era Hârtia şi este încă! „Fuge crudellas terras…“ (Savonarolla).

„iubesc HÂRTIA“ este un proiect al Fundaţiei „C.M.IMAGO“