Contactează-ne

Actualitate

Stâncile cu legende din masivul Ceahlău

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ o drumeţie spre culmile muntelui scoate în calea turistului formaţiuni stîncoase ciudate ■ numele lor provine de la legendele locului ■ denumirea Piatra cu apă vine de la povestea lui „Budihău, un oier bogat dar slut de care fetele fugeau ca de Ucigă-l Toaca“ ■

O drumeţie pe potecile Olimpului românilor, Pionul, Muntele sfânt al românilor sau Kogaionul, aşa cum i se mai zice Ceahlăului, străbătând orice traseu pasul te poartă prin locuri neasemuite, cu privelişti de-o stectaculozitate rară.

Iar mirificul zonei e amplificat de formaţiuni stâncoase ce ies în cale, impunând prin dimensiune şi formă, mai toate având cîte-o legendă ce le dă numele. Frânturi din ele pot fi aflate de pe panourile amplasate lângă ele, iar pe larg din pagina Administraţiei Parcului Naţional Ceahlău, la secţiunea „Legende“.

„Muntele Ceahlău este unic în spaţiul românesc – are hram şi are sărbătoare, dar, mai mult decât toate, are nenumărate legende şi poveşti. (…) O lume populată cu fiinţe fantastice sau reale şi personaje istorice vă este dezvăluită, exprimând creativitatea, măsura şi bunul gust al munteanului de la poale de Ceahlău“, se arată pe www.ceahlaupark.ro. Două din aceste legende, care au dat numele unor formaţiuni stâncoase prezentăm în continuare, ele fiind culese şi prezentate de profesorul doctor în istorie Daniel Dieaconu, din Grinţieş, un pasionat cercetător al muntelui.

Plecând de pe platoul alpin, de la cabana Dochia, coborârea muntelui se poate face pe poteca Ocolaşul Mare – Poiana Maicilor, ajungând în micuţa localitate Izvorul Muntelui, traseul ducând turistul pe la baza Clăilor lui Miron. „În stânga te întâmpină două stânci cu forme ciudate, asemănătoare cu nişte căpiţe sau chiar clăi, precum cele făcute de munteni în ţarinile de la poalele muntelui“, consemnează istoricul pomenit.

Denumirea lor pleacă de la numele unui cioban bătrân, de loc din Bicazul Ardelean, despre care se spune venea aici cu oile sale, alegând păşunea de sub Masa Dacică. Fermecat de frumuseţea locului, munteanului se oprea adesea să privească în zare spre Hăşmaş, spre Piatra Singuratică şi-i plăceau cele două stânci ciudate şi ascuţite, lângă care şedea şi cânta din fluier.

Despre cum s-a ajuns ca imensele pietre cu formă ciudată să capete numele ciobanului, iată ce spune legenda: „Vietăţile pădurii îl ascultau vrăjite. Chiar şi pustnicul Ghedeon cobora de la adăpostul său de lângă Piatra Altarului ca să-i asculte viersul neasemuit.

Ciobanii şi schivnicii, caprele negre, vulturii ţipători numiţi ceahlăi, stâncile şi vârfurile îl ştiau acolo. Îi auzeau fluierul. Toate îl îndrăgeau şi el le iubea peste poate. Se spune că a murit stors de vlagă lângă stâncile sale. Oasele-i albite de vremuri nu s-au mai găsit şi oamenii au zis că le- au primit stâncile. Fluierul său nu mai doinea.

Dar uneori, când vântul se îndârjeşte cu răsuflarea-i grea printre jnepeni şi stânci, parcă se mai aude fluierul lui Miron răzbătând dinlăuntrul pietrelor sale“. Numele Piatra cu apă a fost dat stâncii aflate pe traseul Izvorul Muntelui – Lutul Roşu – cabana Dochia de o povestioară de dragoste cu final trist. Pe muntele Grinţieş îşi avea stânile un oier bogat, care-şi ridicase casă mândră departe de sat.

„Era slut şi burduhos, dar avuţia sa îl făcea stăpânul multor lucruri frumoase. Ieşea duminica la horă îmbrăcat cu veşminte bogate, iar în chimir îi zăngăneau galbenii, dar fetele fugeau de el ca de Ucigă-l Toaca! O duminică aşa, două, trei şi Budihăul, cum îl porecleau oamenii, şi-a dat seama că o soţie frumoasă nu poate avea decât dacă o va cumpăra.

A trecut munţii spre Ţara Dornelor şi a aflat o familie săracă, unde, tatăl, tăietor de lemne, nu reuşea să hrănească multele guri care cereau de mâncare. Cu barda şi beschia nu câştiga decât pentru traiul de la o zi la alta. Visa să aibă un car şi doi boi“, spune povestea. Budihăul aflase despre omul sărac că avea o fată frumoasă şi harnică, iar la un pahar de rachiu s-a învoit s-o dea pentru carul cu boi şi o vacă.

Apoi Măriuţa, că aşa o chema, a acceptat rugăminţile părinţilor, trecând munţii la noua casă. Dar n- a fost să fie fericită, n-a avut copii, iar soţul o păzea ca pe ochii din cap. Într-o zi, când culegea afine pe platoul Ceahlăului, fata s-a întâlnit cu un tânăr baci, ce-şi pierduse o oaie într-o râpă spre Pietrele Detunate. „Cei doi s-au iubit două veri (…). Într-a treia vară însă, Budihău prinse de veste. Tocmi cu bani grei patru haidăi ce l- au lovit pe tânărul fecior cu baltagele şi l-au prăvălit în prăpastia ce se întindea adânc sub stâncă.

Fata veni zi după zi, aşteptându-şi zadarnic iubitul, măcinată de gânduri grele“, mai spune legenda. De supărare, fata a vrut să se arunce în prăpastie, dar de durere a leşinat. Era vegheată de câine, iar la un moment dat a simţit apropierea haidamacilor ce veneau să o prindă şi s-o ducă înapoi la soţ. „Credinciosul câine slobozi urlet puternic ce-o trezi pe stăpâna sa. Văzând pe ucigaşii dragului ei că se apropie, porni să se caţere pe stânca înaltă şi dreaptă, ce părea imposibil de urcat.

Câinele porni şi el credincios, dar căzu în prăpastie. Haidăii lui Budihău au privit uimiţi la fata ce ajunse în vârful stâncii şi să se caţere după ea nu au avut curaj. Au aşteptat trei zile, dar fata nu a coborât. Se spune că trei săptămâni s-a auzit vaietul ei, pe vârfuri, pe la stânci. Deodată vaietul a contenit.

Din vârf de stâncă au început să picure stropi de apă limpede ca lacrima. Erau chiar lacrimile fetei. Au venit oamenii să vadă piatra stearpă din care curgea acum apă. Şi-au dat seama că e roua ochilor fetei şi i-au zis stâncii Piatra cu apă“, este sfârşitul poveştii.

Actualitate

Femeie arsă de vie

Știre publicată în urmă cu

în data de

Autor

O femeie a ars de vie, sâmbătă, 10 aprilie, în urma unui incendiu izbucnit într-o gospodărie din satul Doina, comuna Girov.

“Prin apel la 112, în jurul orei 09:00, pompierii au fost înștiințati despre producerea unui incendiu la o locuință din localitatea Doina, comuna Girov.

La locul solicitării s-au deplasat patru echipaje pompieri cu trei autospeciale de stingere și o ambulanță SMURD din cadrul Detașamentului Piatra Neamț și voluntari din cadrul SVSU Girov.

Incendiul se manifesta generalizat în interiorul unei locuințe

Forțele de intervenție au localizat și lucrează pentru lichidarea incendiului.

Din păcate,  în interiorul locuinței a fost găsit trupul carbonizat al unei femei de 59 de ani”, au transmis reprezentanţii ISU Neamţ.

Vom reveni.

Citește știrea

Actualitate

A ieşit cu maşina în decor. Două victime

Știre publicată în urmă cu

în data de

Un accident rutier produs sâmbătă dimineaţă, 10 aprilie, în localitatea Adjudeni s-a soldat cu două victime.

“Prin apel la 112, pompierii au fost înștiințati despre producerea unui accident rutier pe DJ 201C, pe raza localității Adjudeni. Un autoturism a părăsit partea carosabilă,  rezultând două victime încarcerate. În autoturism se aflau două persoane.

La locul solicitării s-au deplasat două echipaje de pompieri cu o autospecială pentru descarcerare grea și o ambulanță SMURD din cadrul Detașamentului Roman și un echipaj cu ambulanță de la SAJ.

La sosirea forțelor de intervenție cele două persoane care s-au aflat în autoturism erau evacuate.

Paramedicii au acordat primul ajutor calificat pasagerului ( bărbat de 35 de ani), acesta refuzând transportul la spital.

Șoferul autoturismului (barbat de 32 de ani) a fost preluat de echipajul SAJ și transportat la CPU Roman.

Pompierii au asigurat măsurile de prevenire și stingere a incendiilor”, au transmis reprezentanţii ISU Neamţ.

Citește știrea

Actualitate

Eroi învăţători din Bicaz şi Valea Muntelui în Războiul Sfânt din vara anului 1941 (II)

Știre publicată în urmă cu

în data de

Aşa cum ne-am propus, vom evoca figurile de eroi din zona Văii Muntelui, începând cu localitatea Bicaz, cu locotenentul în rezervă de Vânători de munte Constantin Vlase. Refugiat din Ardealul ocupat, în toamna anului 1940, învăţătorul a fost încadrat la Şcoala 1 Bicaz, unde a funcţionat tot timpul până la declanşarea războiului din iunie 1941.

Amintim că înainte de refugiu a fost învăţător la şcolile din Ticoş şi Bicazu Ardelean, judeţul Ciuc. Născut la 17 noiembrie 1910, în comuna Ghergheasa, judeţul Râmnicu-Sărat, la toate şcolile unde a funcţionat, Vlase a lăsat urme adânci, datorită conştiinţei cu care înţelegea să-şi indeplinească misiunea. Era un dascăl luminat, activ şi foarte muncitor, având gradul II în învăţământ. Căsătorit cu Veronica Vlase, tot învăţătoare, are un copil, Ovidiu.

Iată mai departe caracterizarea acestuia, în afară de cele spuse, precum şi sfârşitul în războiul sfânt: „În afară de activitatea misionară de învăţător, el a fost în toate satele pe unde a trecut comandant al Subcentrelor Pregătirii Premilitare, iar în Ticoş şi Bicazul Ardelean, a fost şi director de şcoală. În toate aceste situaţii, Constantin Vlase a dat strălucite dovezi de bun român şi bun gospodar.

În iunie 1941, a plecat, cu tot avântul lui tineresc, să- şi apere ţara de cotropitori, pe care îi ura mai mult decât oricare alţii. Când a căzut, în fruntea ostaşilor cu care plecase la luptă, le-a spus acestora: «Mergeţi înainte, băieţi şi nu uitaţi nici un colţ de pământ românesc»“, ne spune Alexandru Gh. Iliescu din Bicaz în revista Apostolul din mai 1942.

Vasile Mustea, Iorgu Popescu, Gheorghe Cotosa…

Avem a aminti de Vasile Mustea, sublocotenent de rezervă de Infanterie, fost învăţător la şcoala din Audia – Hangu. Caracterizat ca un tânăr inimos, Mustea „era un răsfăţat în cercurile cunoscute. Totdeauna la datorie, fiind stăpânit de un simţ al dreptăţii foarte dezvoltat.

Sârguincios şi mândru, în înţelesul bun al cuvântului, avea ambiţia totdeauna sa fie cel dintâi la datorie. A fost unul dintre cei dintâi jertfiţi pentru izgonirea duşmanului care ne călcase ţara. Tot în această regiune plină de istorie şi legendă „bun şi optimist întotdeauna“, învăţătorul Iorgu Popescu de la Buhalniţa, locotenent rezervă, scria de pe front celor rămaşi acasă în iunie 1941: „Măi puişorilor, dacă cineva mi-ar fi dat lumea întreagă nu m-aş fi simţit mai fericit decât mă simt când mă gândesc că eu cu 4 mitraliere şi vreo patruzeci de oameni făceam parte dintre cei chemaţi să reîntregim hotarul ce am avut“ Mândru de a-şi face datoria către Ţară, el cade la 8 iulie lovit de o schijă (nu se specifică locul – n.n.), pe mitraliera cu care trăsese toate cartuşele în duşmani.

Gheorghe Cotosa s-a născut la 21 aprilie 1916 la Hangu. După ce absolvă cursurile primare, se înscrie la examenul de admitere pentru Şcoala Normală de Băieţi din Piatra Neamţ, în anul şcolar 1928-1929. După ce o termină, va fi pedagog şi ajutor de secretar. După terminarea Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă, s-a întors la Şcoala Normală, continându-şi funcţia de ajutor de secretar, la care a adăugat de această dată şi cea de comandant al Subcentrului Premilitar Piatra Neamţ.

După cum ne relatează Ion Arnăutu, secretarul contabil al Şcolii Normale de Băieţi Piatra Neamţ, a plecat în luptă alături de Batalionul Vânători de Munte „despre care vorbea întotdeauna cu o admiraţie nemărginită“. Undeva, pe pământul scump al Basarabiei, în care dorea să fie învăţător, batalionul din care făcea parte a înaintat glorios şi zilnic, „Gică“, după cum era alintat de camarazi în intimitate, şi-a făcut pe deplin datoria. A căzut, ca şi alţii, în încleştarea cu trupele Armatei Roşii.

Şcoala din Taşca a fost numită Vasile Mitru

Vasile Mitru, fost şi el locotenent de rezervă de infanterie, a „păstorit“ ca învăţător şi director al şcolii primare din Taşca, fiind supranumit de colegi „Argint viu“, pentru energia sa. Din scurta sa biografie, mai reţinem că era un dascăl „totdeauna activ şi preocupat de şcoala sa“ şi a muncit toată viaţa pentru a o înzestra cu tot ce-i trebuie.

Şi-a construit un local de şcoală de toată frumuseţea, gospodărindu-l apoi cu toată grija pentru a putea servi de model satului său. Prin curajul de care a dat dovadă în luptele purtate pentru redobândirea teritoriilor strămoşeşti, Mitru al nostru îşi câştigase încrederea comandanţilor şi subalternilor. Nu întâmplător jertfa lui pe câmpul de onoare îndreptăţeşte şcoala, colegii şi mai ales pe tovarăşa lui de viaţă, d-na Virginia Mitru, să-i poarte cu măreţie amintirea lui nepieritoare.

În sfârşit, un alt erou din această zonă plină „de credinţă, de vitejie, de cărturărie şi de artă“, cum ne spunea fostul învăţător şi prefect de Neamţ, Leon Mrejeru, în „Eri şi Azi. Contribuţii la istoricul învăţământului primar din judeţul Neamţ. Revăzute şi completate“, Piatra Neamţ, 1940, p.1, este învăţătorul Nicolae Găină, sublocotenent de rezervă, originar din Bicazu Ardelean, de unde a venit în judeţul Neamţ în 1940 (comuna a fost sub ocupaţie horthystă – n.n.).

Se spune că era un tânăr „cu ochi albaştri de o strălucire uimitoare şi avea totdeauna o înfăţişare dârză şi plină de energie, iar în învăţământ ca şi în armată era iubit de toţi“ (nu este specificat în documentele cercetate şcoala unde a profesat, oricum tot în Neamţ – n.n.).

Iată o parte din caracterizarea făcută de camarazii de luptă, învăţătorii de pe front, care au luptat alături de acesta în cele 33 de zile de conflict dintre Prut şi Nistru: „Elevii lui erau totdeauna vrăjiţi de glasul lui dulce şi sonor.

În clasă, la N. Găină era o atmosferă de familie, pentru care elevii învăţau cu toată dragostea aşa că înrâurirea lui asupra elevilor se făcea din plin. În oştire era comandantul de pluton iubit de ostaşi, camarazi şi superiori. Ostaşii erau una cu comandantul, suflet din sufletul lui, urmat orbeşte oriunde şi oricând.

Cei rămaşi îşi amintesc cum îi ducea în luptă, prezent peste tot… Apoi îşi amintesc cu durere cum în toiul focului o schijă duşmană a lovit în frunte pe bravul lor comandant, care a murit în floarea vârstei (27 de ani – n.n.), cu mâna încleştată pe un proiectil de brandt, pe care şi mort l-ar fi trimis duşmanului“.

„Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea istoriei se vor înfăptui la ceasul sorocit, dar numai cu munca şi cu jertfele noastre“

De fapt, toţi învăţătorii din această vatră strămoşească, şi nu numai, au răspuns îndemnului fostului dascăl Leon Mrejeriu. Care spunea următoarele, la 10 septembrie 1940: „Recâştigarea pământurilor româneşti şi a fraţilor cari ni s-au răpit pe nedrept şi samavolnic în vara anului 1940 (28 iunie, 30 august şi 7 septembrie, aluzie la datele rapturilor teritoriale asupre Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ţinutului Herţa, Ardealului şi Cadrilaterului – n.n.) cere pregătire serioasă, educaţie sănătoasă şi solidă, muncă pricepută şi neîntreruptă, solidaritate neştirbită, ordine netulburată şi disciplină de fier. Cu superficialităţi şi glume nu se poate înfăptui nimic temeinic şi durabil…

Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea istoriei se vor înfăptui, de bună seamă, la ceasul sorocit, dar numai cu munca şi cu jertfele noastre ale tuturor. Şcoala românească trebuie să întreţie permanent în sufletele tinere icoana întunecată a nedreptăţilor ce ni s-au făcut şi să netezească drumurile care duc la realizările luminoase de mâine.

Imaginea tuturor românilor în hotarele fireşti ale neamului trebuie să fie icoana la care să ne închinăm de la pruncie până la înfăptuire, din rând în rând de români…“. Considerăm că previziunea, intuiţia eminentului dascăl, mai apoi prefect de Neamţ, a devenit un apostolat pentru „tagma“ învăţătorilor nemţeni, şi nu numai. Dovada: comportamentul lor în luptele aprige pentru glia din stânga Prutului. Cinste şi onoare pentru cei jertfiţi!

Citește știrea

Trending