Seniorii României, ca „generaţie de sacrificiu“, au primit şi eticheta de „bolnavi neesenţiali“

De-a lungul istoriei, prin noţiunea de „generaţie de sacrificiu“ a fost definită acea generaţie care a traversat frustrări colective, fiind vitregită de speranţă, certitudini şi siguranţă, înregistrându-se la capitolul bilanţuri, cu viitorul ipotecat.

Orice generaţie, în parcursul ei activ, a putut pretinde că a fost de sacrificiu, atunci când în numele unei ideologii, i-au fost blocate şansele de a-şi atinge obiectivele dorite. Fiecare epocă şi fiecare sistem îşi are propriile generaţii de sacrificiu.

Ne-am obişnuit însă să asimilăm aceste generaţii cu generaţiile de oameni tineri activi. Românii născuţi în jurul anilor 50, din secolul trecut, au acum vârsta medie de 75 de ani, constituind o reală generaţie de sacrificiu, produs al celui de al Doilea Război Mondial, dar şi al ideologiei comuniste.

Această generaţie este ieşită la pensie, sperând într-o binemeritată relaxare, cu obiective de viitor din ce în ce mai modeste. Un intelectual, cu pretenţii de analist în probleme de „riscuri sociale şi demografie“, de pe lângă Preşedinţia României, susţine doct că generaţie activă din perioada anilor 1950 – 1990 nu a fost „generaţie de sacrificiu“. Analistul motivează că acea generaţie nu a avut frustrări existenţiale, deoarece toţi au fost dependenţi de statul comunist, care le-a asigurat un viitor fără frustrări esenţiale.

O generaţia care a fost doar într-o permanentă aşteptare, fie să le dea statul, fie lăsaţi să fure, pentru a-şi acoperi nevoile curente. Tâmpită şi jignitoare motivaţie. Acea generaţie nu a stat deloc cu mâna întinsă, ci a muncit de ia sărit capacele, în industrie sau în agricultură, pentru a avea ce fura cei din generaţia următoare.

Nu au fost plătiţi pe cât au muncit, iar de furat, o fi furat doar analistul cu pricina de este atât de doct. Astăzi nu se mai munceşte atât de mult, dar se câştigă mult mai bine, iar de furat se fură infinit mai mult, nejustificându-se apariţia unei noi „generaţii de sacrificiu“, din această perspectivă. Seniorii României, generaţia de peste 65 de ani, sunt în număr de 3,6 milioane de oameni, care reprezintă 17% din populaţie.

O „generaţie de sacrificiu“ numeroasă, care are dreptul de a avea un final de viaţă liniştită, demnă, plină de respectul generaţiei care urmează să-i ia locul. În anul 2015, proaspătul preşedinte Klaus Iohannis, deplângea soarta copiilor din România, a căror părinţi erau plecaţi să muncească în străinătate. Referitor la aceşti copii, preşedintele s-a pronunţat ferm că „nu vreau să avem o altă generaţie de sacrificiu“.

De-abia acum, în 2020, se poate dezlega cimilitura prezidenţială. Domnia sa nu voia altă generaţie de sacrificiu, pentru că avea una la îndemână, seniorii României, care constituia ponderea votanţilor „Ciumei roşii“, pe care putea experimenta în continuare. Pandemia declarată în 16 martie 2020, s-a dovedit, pentru Seniorii României, că este momentul resuscitării calvarului etichetării, înlocuindu-li-se eticheta de „generaţie de sacrificiu“, cu eticheta de „bolnavi neesenţiali“, pentru ai putea ţine departe de spitale.

Viaţa demnă a acestor seniori se învârte în jurul cuantumului pensiei, care este printre cele mai mici din Europa. Pensie pe care Guvernul Orban vrea s-o mărească doar când s-o putea şi cu cât s-o putea. Un senior demn nu ar trebui să-şi poată permite să fie atât de materialist, nu-i aşa?

Respectul generaţiei mai tinere, a fost îngrădit cu ocazia pandemiei, când „seniorii României“ au fost decretaţi ca „persoane vulnerabile“, interzicându-li-se astfel să iasă şi din casă, pentru a fi priviţi cu suspiciune, ca surse de infestare, cu statut de ciumaţi. Mai mult, ca persoane vulnerabile, seniorii, nu numai că au vârste de peste 65 de ani, dar au şi morbidităţi.

Morbidităţi definite de multitudinea de afecţiuni cronice, dobândite pe parcursul definirii ca „generaţie de sacrificiu“. Au fost închise şi spitalele, pentru pacienţii non-Covid, de teama noului coronavirus, dar şi de teama prevederilor articolului 19, din Anexa nr. 1, a Decretului prezidenţial nr. 195/07.03.2020, care i-a obligat pe medici să-i scoată pe „neesenţiali“ din spitale, sub ameninţarea destituirii lor din funcţii. Spitalele de stat au fost restructurate forţat, fiind obligate să-şi reducă orice activitate considerată neesenţială.

Normalitatea lui Iohannis, o iluzie pierdută

Cine nu era purtător de Covid-19, indiferent de afecţiune, a fost declarat „neesenţial“. Orice senior bolnav non-Covid a devenit peste noapte pacient neesenţial pentru sistemul sanitar naţional. Seniorii, bolnavi cronici, au ajuns să se întrebe la ce bun să mai cotizeze la asigurările de sănătate, atâta timp cât activitatea medicală regulară a îngheţat în faţa pandemiei.

Generaţia seniorilor a fost obligată să se confrunte cu sine, nu numai cu pandemia. Pe lângă frica de coronavirus, generalizată, indusă de autorităţi, a trebuit să se confrunte şi cu propriile frici, legate de bolile grave de care aceştia sufereau, pasager sau cronic.

Înspăimântată, obosită şi dezorientată de discursurile repetitive şi discriminatorii la adresa ei, generaţia seniorilor şi-a întrerupt orice legătură cu oamenii, cu ziua de mâine, precum şi orice modest proiect de viitor, pe care l-a trecut la restante. Nu mai există gânduri pentru viitor, care să depăşească ziua de mâine.

În plus, seniorii s-au văzut lipsiţi şi de şansa despărţirii de această lume, fără a fi înconjuraţi de familie sau prieteni, fiind astfel condamnaţi să dispară discret, prin cimitire, într- o procesiune mai mult decât sumară, făcând ca descoperirea locului de veci, de către rude şi apropiaţi, să devină o adevărată aventură.

Seniorilor li s-a lăsat doar dreptul să expire fericiţi, că în izolarea lor au reuşit să nu-i infesteze pe cei dragi. Pandemia a creat o crevasă periculoasă între trecut şi viitor, care se măreşte zilnic, pentru a se respecta aforismul prezidenţial „Nimic nu va mai fi cum a fost“. Nu ne mai leagă nimic de viitorul promis. Nimeni nu reuşeşte să arunce vreo punte peste hăul care se cască. Speranţa este la cheremul a trei fundamentale principii, portul măştii, spălatul pe mâini şi „distanţa socială“.

Pentru a explica de ce, de la Iohannis în jos, toţi o ţin langa cu „distanţa socială“, nu s-a emis nici o ordonanţă militară. Să ne ferească Dumnezeu de „distanţa socială“. În SUA, focarele unei noi revoluţii neomarxiste pornesc tocmai de la distanţarea socială, nu de la pandemie. În „Manifestul“ lui Marx trebuie doar înlocuită „lupta de clasă“, cu „lupta de rasă“. Odată ajunsă pe celălalt mal al crevasei, România nu va mai fi ce a fost, dar sigur nu va fi „România resetată“ sau „România normală“, promisă de Klaus Iohannis.

Ca o ironie, istoria ne va juca o festă, resetând România după capul ei, nu după al lui Iohannis sau Orban. ?i ce va ieşi, nimeni nu ne poate spune, Dumnezeu cu mila. Ce trăim acum nu poate fi o punte între normalitatea de ieri şi normalitatea promisă. Avem nevoie de un alt mesager mesianic, care să ne catalogheze după alte criterii, nu doar în „responsabili şi proşti“. Avem nevoie de normalitate, dar nu de o normalitate cazonă, în care dezastrul şi soluţiile depăşirii acestuia, sunt percepute numai la nivel de lider.

Predictibilitatea trebuie să devină un bun naţional, nu o armă de control asupra societăţii. Sub sceptrul pandemiei, au devenit confundabile „inteligenţa asimptomatică“, cu „prostia funcţională“. Normalitatea visată, este o iluzie pierdută, care dovedeşte că Klaus Iohannis a fost un profet mincinos.