Secesionismul politic a reuşit să rupă România în două. Bate iredentismul maghiar

Reprezentanţii Comisiei Europene au organizat recent la Bucureşti o conferinţă sub genericul „Drumul către Sibiu“. Nici o aluzie la Sibiul lui Klaus Iohannis. Organizatorii au invitat specialişti, dar şi politicieni, pentru a dezbate problemele cu care se confruntă Uniunea Europeană, dar şi despre viitorul Europei. Despre aceleaşi probleme Klaus Iohanniss a susţinut în octombrie un discurs în Parlamentul European, care viza viitorul UE, unde a reuşit pentru prima dată să îmbrace haina de Preşedinte al tuturor românilor. Dorind să nu exagereze în noul rol, de Preşedinte al tuturor românilor, Iohannis nu a participat la „Drumul către Sibiu“, pentru a nu rătăci. Iohannis ştie prea bine că toţi liderii europeni sunt unanim îngrijoraţi, că una din problemele actuale ale UE o constituie tocmai România. România, în care disputele politice, atât cele din Parlament, cât şi cele din Stradă, au imprimat un caracter separatist, astăzi fiind recunoscută existenţa a două Românii. Ce nu a reuşit iredentismul maghiar, reuşesc politicienii români. Această situaţie dinamitează mandatul României pe perioada preluării Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene. Aşa cum arată acum scena politică internă, România este o ţară greu de guvernat, dar nu imposibil. Ceea ce se impune urgent este ca toate partidele, fără osebire, să înţeleagă că disputele politice au o limită şi că principala lor preocupare ar trebui axată pe capacitatea României de a conduce Europa, în mandatul primului semestru al anului 2019. România trebuie să-şi încheie onorabil acest prim mandat. Toate partidele existente, parlamentare şi neparlamentare, trebuie să înţeleagă că pe perioada preşedinţiei Uniunii Europene, România are nevoie de un consens din partea lor, care să ofere oficialităţilor europene certitudinea că România este un stat puternic, nu divizat. În faţa acestui deziderat, nu mai contează ce vor partidele, cu ifosele lor politicianiste, ci ce vor românii, care se declară majoritari pro-europeni. Românii vor linişte în ţară, nu circ în Parlament şi în stradă. Este momentul când partidele parlamentare trebuie să renunţe la ifose şi să încheie un pact minimal, care să blocheze circul din Parlament, făcând loc dezbaterilor de idei, nu de invective. Să fie stopată externalizarea disputelor, pentru ca ideile să nu mai fie dezbătute în stradă, în proteste „spontane“ declarate neconstituţionale, a căror menire s-a dovedit că au dus la inflamarea Europei. Este evident că există forţe interne a căror scop este ca Europa să-şi consolideze convingerea că România este neguvernabilă sub conducerea coaliţiei PSD-ALDE, deşi această coaliţie are mandatul majorităţii electoratului.

În România se pun bazele unei noi „democraţii originale“ – Dictatura minorităţii

Rolul partidelor opoziţiei parlamentare, ameţite de şocul rezultatelor alegerilor din 2016, a fost preluat de Stradă, sub sigla =Rezist, printr-o acţiune vastă de import. Acţiunea se limitează la o perpetuă contestare a rezultatului alegerilor, după modelul Piaţa Universităţii din 1990. După preluarea preşedinţiei României, Traian Băsescu a dat dezlegare serviciilor de informaţii şi capilor Procuraturii Generale, de a se ocupa îndeaproape de clasa politică sub pretextul stăvilirii corupţiei. A fost o aventură, în care procurorii au fost împinşi să-şi torpileze propria independenţă, pentru a descoperi „acte de corupţie“ în cazuri în care „fapta nu există“. Astfel au fost scoşi pe margine lideri consideraşi indezirabili de către Binomul SRI – DNA. Pentru partidele opoziţiei parlamentare, protestele stradale au fost percepute ca o soluţie de revigorare politică şi s-au alăturat acestor proteste, mutându-şi tarabele din Parlament în Stradă. Astfel dezbaterea din Parlament s-a mutat între bordurile carosabilului, resuscitând o formă primitivă a democraţiei, pe care elitiştii au definit-o cu tam-tam „democraţie europeană“. S-a ajuns la aberanta susţinere a ideii că o nouă clasă politică nu poate fi constituită la urna de vot, ci în stradă. Susţinătorii ideii sunt parlamentarii PNL, USR, PMP, care împreună abia întrunesc o treime. Treime care are comportament de majoritari, ignorând aritmetica. În noua construcţie europeană este mai mult decât necesară o nouă pleiadă de oameni politici, cu anvergură şi credibili, care să mobileze Parlamentul României, dar şi Parlamentul European. Românii doresc să existe un pact minimal între partide, care să definească agenda principalelor principii care trebuie susţinute în consens. Nu este vorba despre acel consens pomenit de Călin Popescu Tăriceanu la ieşirea de la Cotroceni, după întâlnirea cu Iohannis. Pe Tăriceanu, politician versat şi cu ştaif, l-a luat gura pe dinainte, propunând consensul ca proiect de ţară, ceea ce a făcut-o pe Alina Gorghiu să leşine de invidie, că nu i-a trecut ei prima prin cap. Consensul, în lupta politică reală, este o utopie, ca şi în cazul ideologiei comuniste.

Liderii noştri, fiecare cu partida lui

La Conferinţa „Drumul către Sibiu“ s-a subliniat necesitatea rezolvării problemelor care rup România în două, în care principalul rol trebuie să revină partidelor, nu Străzii. Preşedintele PNL, Ludovic Orban, acest chibiţ al scenei politice interne, a găsit cu cale să desfidă voinţa electoratului, făcându-şi publică decizia de a nu încheia nici un fel de armistiţiu cu PSD. În orbirea sa, acest Orban nu a înţeles nici acum că partenerii politici nu ţi-i alegi tu, ci îţi sunt stabiliţi de către electorat. Electoratului român majoritar puţin îi pasă de ţâfna lui Orban sau a altora. Acest electorat pretinde că partidele existente să se aşeze la masa rotundă şi să negocieze soluţiile necesare, care să-i asigure României imaginea unei ţări puternice, echilibrate, capabilă să conducă UE în 2019. Pe de altă parte C.P. Tăriceanu nu este un personaj care ar putea fi bănuit că moare de dragul PSD-ului. Acceptă interesat coabitarea, pentru că numai astfel poate urca Dealul Cotroceniului. Sub spoiala crustei liberale, în care s-a înfăşurat ca un cocon, Tăriceanu ascunde cu greu faptul că îl deranjează frăţia cu Dragnea, a cărui imagine îi zgârie glazura. Dragnea, la rândul lui, amână anunţul susţinerii lui Tăriceanu pentru Cotroceni. Orgoliul teleormăneanului pretinde că în ce priveşte alegerile prezidenţiale PSD să adopte un candidat după principiul „Dacă nu este Dragnea, atunci de loc“. Principiu ce va împinge PSD-ul într-o fundătură.