Scuze, monsieur Maurice

Nu, să nu credeţi că numai noi românii dăm pe dinafară cu ciudăţeniile, strâmbele şi boacănele. Ba, dacă arunci ochii prin ogrăzile altora, parcă-parcă îţi mai domoleşti ciuda pe conaţionalii tăi. Ian auziţi, oameni buni, una chiar… neauzită! Undeva prin Hexagon, naţiunea cea mai civilizată şi mai subţire a planetei, care a dat lumii atâtea şi atâtea nume de oameni mari, unul şi unul, de la Ludovic al XIV-lea la De Gaulle, de la Voltaire şi Napoleon la Macron şi câţi alţii care au lăsat urme adânci în istorie, artă, cultură şi educaţie – de ştiinţă ce să mai vorbim – s-a petrecut o întâmplare la care mulţi dintre noi visează: o familie de orăşeni get-beget, a cumpărat o căsuţă undeva la ţară, prin vestul dinspre Atlantic al ţării, să mai scape de asfaltul şi cocleala târgului. Nimic neobişnuit în asta. Numai că, să vedeţi poznă mare, prin vecinii noilor proprietari, îşi avea teritoriul un cocoş, pre numele său Maurice, nici prea pipernicit, nici din cale afară de voinic, dar plin de vino-ncoa pentru neamul de cuconeturi galinacee care abia aşteptau să se ploconească, preş, sub pintenii împintenatului. De la sine înţeles că vietatea cu creastă roţie şi cu coada arcuită ca o secere, stăpân neîngrădit pe întreaga ogradă, nu s-a lăsat copleşită de unda de aer urban adus la pachet de către noii veniţi şi, cocoţat pe gard sau pe unde-l prindea vremea, şi-a văzut de ale sale, din moşi-cocoşi lăsate: să-şi sufle pieptul şi să-ţi sloboade goarna, să anunţe răsăritul zilei şi să trezească poiata de înaripate la cotcodăcit, ouat şi clocit, dar şi… pe cei care mai iau seama la cucurigul lui. La cârcotelile şi reproşurile proaspeţilor aciuaţi, deranjaţi de trompeta lui Maurice, galinaceea bine hrănită şi în putere, doamna Fesseau, stăpâna de drept a crestatului, conştientă de faptul că drumul sau calea de mijloc e mai potrivită decât fronda şi violenţa, a căptuşit coteşul păsărilor cu niscai cartoane, doar-doar i-o mai tempera sonoritatea, dar fără prea mult succes. Zice-se (de ce n- am crede?!?), că a purtat cu împricinatul, face to face, un dialog pe tema bunei vecinătăţi, numai că… Maurice s-a făcut că plouă: ia mai lasă-mă, cucoană, nu abdic eu de la obiceiurile străbune. Ba, i-a dat cu tifla stăpânei care-i strecurase – aluzie franţuzească exacerbată de perfidul Albion dinainte de Brexit – teama că s-ar putea ca vecinii năzuroşi să tocmească vreun vulpoi sau dihor asasin (importat odată cu droaia de refugiaţi) care să-i facă felul. Uite aşa, din vorbă în vorbă, conflictul a trecut dincolo de gardul ogrăzii cu pricina, a devenit public şi, să te ţii, zâzania şi-a făcut loc printre oameni, mai ceva ca în mas media românească: unii au fost de părere că toată povestea miroase a manevră marca doamnei Merkel şi că de acolo va izbucni cel de Al Treilea Război Mondial; primarul, ecologist convins, a declarat de la înalta lui tribună că tocmai acesta este farmecul vieţii la ţară: cântatul păsărilor, mugetul bovinelor, zgomotul tractoarelor care îngrijesc pământul, orăcăitul brotacilor din bălţile învecinate şi aşa mult atenuate de încălzirea globală, negată de americani; unii, mai ţâfnoşi din fire au hotărât că, de fapt orăşenii, care trăiesc din rodul pământului muncit de ei, de ţărani, nu suferă cocoşul nu din acele pricini măsurate în decibeli, ci fiindcă nu suferă – de principiu – pe nimeni altcineva, în afara lor; alţii au fost de părere că noii veniţi aveau dreptate, pentru că drepturile omului sunt sfinte şi trebuie respectate peste tot şi că unde am ajunge dacă fiecare ar proceda după cum îl taie capul şi că, la urma urmelor, Maurice ar trebui redus la tăcere: fie direct în oala cu borş, fie exilat pe o insuliţă din oceanul apropiat; nu ştiu dacă s-a propus ori s-au adunat niscai semnături pentru a pune de-un referendum asupra problemei, doar poporul este suveran, dar ce este adevărat este că speţa, cauza, a ajuns la tribunal, cu tot ce se cere: judecători, procurori, Curtea cu Juri, aprozi şi împricinaţi, avocaţi ai părţilor şi aşa mai departe, fiecare cu treaba lui. Şi după dezbateri furtunoase, cu martori cheie şi ocazionali, recoltări de ADN-uri şi alte asemenea, cu dezbateri cât cuprinde şi decizii pe muchie de cuţit, sentinţa s-a conturat, ca orice sentinţă, spre bucuria unora şi dezamăgirea altora: „Cocoşul Maurice şi semenii lui au dreptul să cânte când vor şi unde vor, oriunde s-a afla pe teritoriul Franţei!“. Ba, aceeaşi instanţă a hotărât ca doamna Corinne Fesseau să primească din partea reclamanţilor nesăbuiţi şi abuzivi, una mie euro daune morale, fiindcă a fost târâtă prin tribunal. Să se înveţe minte! Uraaaaa! …

Pe drept cuvânt, auzind întreaga tărăşenie ajunsă subiect de importanţă naţională, gândul m-a dus la situţia noastră. Oare cum s- ar fi rezolvat la noi un asemenea conflict? Cu superficialitate? În nici un caz. Cine s-ar fi plasat în topul emisiunilor diurne şi nocturne? Cine ar fi dominat ratingurile TV? Ce-ar fi făcut serviciile? Cum s-ar fi implicat statul paralel? Cum ar fi acţionat parlamentul? Câte imunităţi ar fi fost evocate şi salvate? Câte frunţi unse cu mir ar fi intrat în joc pentru dreapta apreciere? Câte capete ar fi căzut? Câte şi-ar fi anunţat demisiile de onoare sau impuse? Cum s-ar fi contopit activităţile palatelor de importanţă naţională pentru consensul absolut? Şi câte şi mai câte. Greu de răspuns. Dar, oricare ar fi el, răspunsul, modelul românesc în rezolvarea unor asemenea cazuri de anvergură europeană şi mondială ne dă măsura locului pe care îl merităm în topul universal. De la unu la zece sau invers. Şi ca să nu uităm de unde am plecat (şi cu un pic de pică pe fraţii noştri de gintă latină), ofer cititorului Balada Cocoşului Maurice: Nemernici, suflete de iască/ şi stricători de vechi tradiţii / Gloată cu spirit mic, plebeu, / Aţi vrut să siluiţi natura / S-o gâtuiţi cu mâini murdare. / Cum vă mai rabdă Dumnezeu? Noi n-am cătat vremea în astre / N-am rătăcit timpul stelar./ Natura ne-a-nzestrat cu darul / De-a nu greşi nicio secundă./ Vouă v-au trebuitmilenii, /Să încropiţi un calendar. Noi vă trezim din crugul nopţii,/Suntem ai zilei vestitori, /Meniţi să vă învrednicească / Să-aşterneţi lumea la picioare, /Să fiţi pentru ai voştri semeni, /Ai binelui făuritori. Vouă, franţuji de trei parale, /V-am oferit cocoşul galic, /Simbol de fală şi putere. /Şi voi? Vreţi să ne-nchideţi pliscul? /Ca să rămâneţi pe vecie / Mânaţi doar de stindardul falic? Nu, nu mai ignoraţi trecutul / Căci lumea n-a-nceput cu voi /Prezentul este doar nălucă. /De nu vă apăraţi cultura, /Tradiţiile şi fiinţa /Ajungeţi ladă de gunoi.