Sărbătoarea iubirii la români. Despre Dragobete, căruia i se mai zice Cap de primăvară, Logodnicul pasărilor ori Granguru

■ în ziua de 24 februarie, românii marchează Sărbătoarea iubirii ■ multe legende sunt legate de muntele Ceahlău și Baba Dochia ■

Se știe că după anul 1990 românii au importat din Occident Valentine`s Day, sărbătoare numită și Ziua Îndrăgostiților. Etnologii români au contestat această sărbătoare de import și au demonstrat, cu argumente,  că aceasta are tradiții ancestrale, trebuind a fi marcată în ziua de 24 februarie. Ba, chiar, i s-a creat și un slogan – „De Dragobete iubește românește!”.

Conform Enciclopediei Wikipedia, profesorul Nicolae Constantinescu de la Facultatea de Litere a Universității București a susținut că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul presupune că, etimologic, cuvântul provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”, adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”.

Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”, în timp ce etnograful Marcel Lutic, de la Muzeul de Etnografie al Moldovei, a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

O sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie, care în slavă se numește Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o încă din Evul Mediu,  astfel apărând sub diverse nume: „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”,  până când s-a impus în unele zone din sudul și sud-estul României, ca Dragobete.

Dragobete, personaj mitologic, Zeu al dragostei

Etnograful Ion Ghinoiu, în studiul „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească ca fiind „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”.

Este identificat ca fiind „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”.

În „Sărbătorile la români”, a lui Simeon Florea Marian, lucrare alcătuită între 1898-1901 și reeditată în 1994, se arată că, după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să sărbătorească Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”.

Este menționată și o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”. A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții.

De ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”. Dragobete mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă, de asemenea, și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară. O altă reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuință să-i încurce cărările.

Dragobete mai e considerat un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii. Sărbătoarea marca revigorarea naturii, dar și a omului care, cu această ocazie, se primenea. Mai e o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii.

Marcel Lutic a afirmat că, în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”. Dragobetele mai are și alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „Logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”. Lutic a observat ca acestea se află în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară, care în 2025 cade în ziua de joi, 20 martie, când ziua devine mai lungă și noaptea mai scurtă.

Tradiții românești, transmise din tată în fiu

În sudul României există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”. Nicolae Constantinescu a afirmat că a descoperit un document în care scriitorul Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838-1907) confirma 1 martie ca ziua în care se sărbătorea Dragobetele. Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară.

Dacă se găseau și fragi înfloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Flori de fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparți”. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit ”zburătorit”, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă.

Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor, de unde expresia „Dragobete sărută fetele!”, sărut ce avea semnificația unei logodne, Dragobete fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității. În alte zone ale României unii tineri, în Ziua de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce.

Se luau de frați și de surori și fără ritualul de crestare a brațelor, doar prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrățeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăț pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian. Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele” scria: „Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete.

Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți…”. De aici și provine răspândita expresie adresată fetelor mari și nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în ac. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul.

Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită „zăpada zânelor”, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste. Existau și o serie de obiceiuri în zona rurală legate de această sărbătoare, care demonstrează că bărbații nu trebuiau să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii considerau că în această zi trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot anul.

Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus. O altă credință populară este că în această zi nu se coase și nu se lucrează la câmp și se face curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară. Spânzul crește la marginea pădurilor și are proprietăți antiinflamatorii și de detensionare.

Prin ținutul Neamțului, legende despre Dochia

De pe site-ul viziteazaneamț.ro se arată că dacă urci pe Ceahlău, urmând traseul marcat cu triunghi albastru care pleacă de la Cabana Izvorul Muntelui – Stanca Dochiei – Jgheabul cu hotar, până la Cabana Dochia vei întâlni într-un luminiș, dupa ce treci de o streașină de calcar, o stâncă mare, impresionantă, Stânca Dochiei, de care se leagă multe legende.

Potrivit acestei surse numele stâncii provine de la celebra Sfântă Martiră Evdokia, iar „zilele babelor” în număr de 12 echivalează cu numărul lunilor din calendar. Este vorba de șase zile călduroase și alte 6 friguroase. Baba Dochia e o ciobăniță care îmbrăcată cu mai multe cojoace a urcat pe munte împreună cu oile sale. Încălzindu-se din cauza efortului de a urca, baba Dochia începe a-și lepăda, rând pe rând, cojoacele.

Legenda mai spune că, deodată, s-a pornit un ger mare care a înghețat totul în jur și a transformat-o pe babă în stâncă, împreună cu turma ei. Se mai spune că Dochia era fiica regelui dac de care s-a îndrăgostit Traian, cuceritorul Daciei. Aceasta s-a ascuns pe muntele sacru Ceahlău, pentru a nu fi găsită de trupele romane și a fost ajutată de Maica Domnului care a transformat-o în stană de piatră.

Baba Dochia, conform altei legende, avea un fiu numit Dragobete, care s-a căsătorit împotriva voinței ei. Pentru a scăpa de nora nedorită, soacra a trimis-o într-o zi de iarnă la râu să spele un ghem de lână neagră, cu porunca de a nu se întoarce acasă până firul nu devine alb. În încercarea de a respecta porunca, fata a spălat până i-au sângerat degetele. Apoi Dumnezeu, căruia i-a cerut ajutorul, i-a dăruit o floare roșie cu ajutorul căreia a spălat lâna până a albit-o.

Marele scriitor Mihail Sadoveanu ne vorbește despre o poveste în care Baba Dochia era o vrăjitoare ce trăia singuratică într-o colibă pe Ceahlău. Într-o zi în adăpostul ei a găsit o copiliță pe care a crescut-o până a devenit o frumoasă domnișoară, care atrasă de sunetul buciumelor din vale a coborât. Rămasă singură, Baba Dochia s-a stins în pustietate, iar nopțile de mărțișor au prefăcut-o în sloi.