Sărăcia morală – boala care a înlocuit rușinea

Trăim într-o lume în care rușinea a devenit demodată, iar moralitatea – un moft pentru naivi.

Oamenii nu mai roșesc când greșesc, nu-și mai cer iertare când înșală, nu mai evită răul, ci îl justifică. Trăim o vreme în care hoțul se laudă cu îndrăzneala sa, politicianul cu minciuna sa bine spusă, iar omul simplu, obosit și resemnat, tace, acceptă și se adaptează.

Sărăcia morală

Dar când rușinea dispare, se instalează o altă boală – sărăcia morală.

E cea mai perfidă dintre toate, pentru că nu doare fizic, dar corodează sufletul în tăcere. Îți ia curajul, demnitatea și simțul vinovăției. Te face să crezi că totul se cumpără, că totul e negociabil, că nu mai există bine și rău, ci doar interes.

Sărăcia morală se vede în privirea copiilor care cresc fără repere, în nepăsarea adulților care privesc nedreptatea ca pe un spectacol zilnic.

Se vede în liniștea complice a celor care știu că trăiesc într-un sistem murdar, dar nu mai reacționează.

Se vede în felul în care minciuna a devenit limbă oficială, iar adevărul – o formă de excentricitate.

A fi cinstit, astăzi, a ajuns aproape o slăbiciune.

A avea conștiință e o povară.

A spune adevărul te face dușman, iar a fi modest te condamnă la marginalizare.

Într-o societate sărăcită de valori, omul curat nu mai are loc. Este privit cu suspiciune, ironizat, uneori chiar disprețuit.

„Am pierdut rușinea de a greși”

De aici începe tragedia noastră: am pierdut rușinea de a greși, dar am păstrat îndrăzneala de a ne lăuda cu greșeala.

Cine mai roșește azi când fură? Cine mai simte vinovăție când promite și minte? Cine mai pleacă ochii în jos când încalcă o lege, un principiu, o credință?

Nimeni.

Pentru că rușinea a fost înlocuită de tupeu, iar modestia de aroganță.

Sărăcia morală nu se vede în hainele rupte, ci în sufletele goale.

În discursurile pline de ură, în lipsa respectului, în batjocura adusă credinței și bunului-simț.

E boala care face ca omul să nu se mai compare cu Dumnezeu, ci cu cel mai corupt dintre vecini, convinși că „dacă el poate, pot și eu”.

„Nu poți construi o țară pe impostură”

Dar nu poți construi o țară pe impostură. Nu poți clădi viitorul copiilor pe minciună și lăcomie.

Și, mai ales, nu poți cere unui popor să se ridice, când el nu mai are rușine să stea în genunchi.

Sărăcia morală a ajuns mai gravă decât cea materială.

Pentru că sărăcia materială se poate vindeca prin muncă, prin solidaritate, prin educație.

Dar sărăcia morală?

Ea se vindecă doar prin conștiință. Prin reîntoarcerea la adevăr, la rușine, la onoare.

Prin curajul de a recunoaște că am greșit, că ne-am pierdut busola și că am lăsat banii, funcțiile și puterea să ne redefinească identitatea.

România nu va renaște prin planuri economice, ci prin curățenie morală.

Cât timp sufletul colectiv va rămâne bolnav de egoism și nepăsare, niciun salariu, nicio lege, nicio reformă nu va aduce pace și prosperitate.

Căci sărăcia morală e cea care ne-a ucis visurile, ne-a dezbinat, ne-a furat compasiunea.

„Să ne fie din nou rușine”

De aceea, primul pas spre vindecare e simplu, dar greu: să ne fie din nou rușine.

Rușine să mințim, rușine să furăm, rușine să trăim doar pentru noi.

Numai atunci vom redeveni oameni întregi, și abia atunci poporul român va avea o șansă reală la lumină.

Rugăciune

Doamne,

nu ne pedepsi pentru sărăcia noastră morală,

ci trezește în noi rușinea cea bună,

acea rușine care spală sufletul și readuce omul pe drumul drept.

Întoarce-ne inimile de la ură spre milă,

de la mândrie spre smerenie,

de la nepăsare spre iubire.

Dă-ne curajul să ne privim greșelile fără frică

și puterea să ne ridicăm din mocirla în care am căzut.

Nu vrem bogăție, Doamne,

ci demnitate.

Nu vrem glorie,

ci adevăr.

Fă, Doamne, ca în poporul acesta să nu mai fie rușine să fii om cinstit,

și să nu mai fie laudă să trăiești din minciună.

Amin.