Sã vezi Roma arzînd

Presedintele Traian Bãsescu si-a expus public, pe cîteva scene din tarã, o indignare îndreptãtitã. Suspendatul nostru sef de stat se întreba cum este posibil ca peste gîrliciul urnei de vot sã-si dea mîna adversari de moarte cum ar fi PRM si UDMR. Cum sã se pupe în optiuni PNL cu PSD? Cum e posibilã o coabitare de armonii si zîmbete între conservatori, social-democrati, liberali, etnici maghiari si nationalisti îndîrjiti? Pe ulita mea din satul prahovean în care m-am nãscut, erau cîteva familii care nu si-au vorbit niciodatã. Ele cãrau dusmãnii as zice ancestrale. Bunica unuia, pe vremea cînd era domnisoarã, fusese necinstitã de strãbunicul altuia. Pata pe onoarea familiei domnisoarei, familie care între timp a mai produs cîteva generatii, s-a transmis genetic. Alte douã familii se dusmãneau din motive de rãzor. Un gard era mutat anual cu cîtiva centimetri (ati citit corect, centimetri si nu metri) mai la stînga sau mai la dreapta în urma unor descinderi de oficialitãti încruntate în acompaniamentul de lesinuri si tipete al femeilor din cele douã curti. Bãrbatii se comportau mai sobru, vînturînd în aer topoare. Ei bine, într-o noapte, pe ulita asta a izbucnit un foc la suri. A luat foc sura unuia si, în acelasi timp, în cealaltã parte a ulitei, sura altuia. Focurile se extindeau repede. Strigãte în noapte, gãleti cu apã, ajutoare venite din tot satul. Am rãmas uluit sã-i vãd împreunã, dîndu-si gãleata unul altuia, pe cei cu onoarea pîngãritã si urmasii pîngãritorilor, pe cei cu gardul în litigiu de douã sute de ani. Pericolul focului mistuitor a nivelat brusc dusmãniile si a coalizat oameni asezati în fata unui pericol mai mare decît orgoliile lor împietrite în timp. Erau copii în pericol, bãtrîni rãmasi în odãi de polate vechi, bolnavi care trebuiau ajutati. Ajutoarele au venit din toate pãrtile, iar în fata pericolului comun, oamenii au actionat uniti. Cine ar fi crezut cã este posibil asa ceva? Partidele înfrãtite spontan împotriva lui Traian Bãsescu spun cã pericolul este mai mare decît adversitãtile care functioneazã între ele, cu îndreptãtiri doctrinare mai mult sau mai putin evidente. În pericol ar fi democratia. Nu orice democratie, ci chiar Democratia cu D mare. Statul de drept, cãrat ciclic în conflicte si balamuc, spun reprezentantii acestor partide si înclin sã le dau dreptate, este amenintat mortal de stilul de viatã, de temperamentul, de gîndirea politicã imprevizibilã si orgolioasã ale lui Traian Bãsescu. Întrebarea îndreptãtitã pe care si-o pune presedintele suspendat îsi are rãspunsul în interioarele convulsive si contorsionate ale domniei sale. În anul în care am intrat în Uniunea Europeanã, în anul în care avem de absorbit sume uriase care ar putea sterge ceva din praful asternut peste tãrisoara noastrã trecutã prin atîtea încercãri, stãm toti concentrati pe un balamuc care nu se mai isprãveste. Oricît de orbit ai fi de iubirea pentru Traian Bãsescu, si sînt multi dintre noi îndrãgostiti pãtimas de presedinte, nu poti sã nu recunosti cã focul a plecat de fiecare datã de la el. Dacã nu i-as sti, ca gazetar, multe amãnunte din viata particularã plinã de nãzbîtii inimaginabile, dacã nu l-as sti cît de gîlcevos este, cît de tãndãros, cît de împãtimit de putere, as zice cã mãcar unele din aceste gesturi de piroman sînt întîmplãtoare. Împãratul Nero a dat foc Romei pentru a o vedea arzînd. Cocotat pe un deal admira spectacolul si dicta versuri. Incinerarea Romei a pus-o pe seama crestinilor pe care, de altfel, i-a dat fiarelor sãlbatice în arene, spre bucuria multimilor care aplaudau pedepsirea „vinovatilor“. Cred cã presedintele nostru, înainte de a se întoarce peste o sãptãmîna si ceva la Cotroceni, ar trebui sã mediteze mai adînc asupra motivelor care au fãcut ca partide atît de diferite, atît de dusmãnos separate, sã-si dea mîna. Ar trebui sã se întrebe dacã nu cumva focul, holera, ciuma, rãzboiul, pericolele care fac ca oamenii, indiferent ce au gîndit unul despre altul ieri, sã-si dea mîna, se aflã în interioarele tenebroase ale domniei sale. E un spectacol sã vezi Roma arzînd. Dar cîtã poezie ascunde Cetatea Eternã cînd este lãsatã sã-si creascã si lumineze în pace mãretia!