Contactează-ne

Prima pagină

Să protestăm românește, nu după modelul german

Știre publicată în urmă cu

în data de

Încep să-i dau dreptate lui Marcel Ciolacu, când ne îndeamnă să începem a gândi româneşte, a mânca româneşte, a ne ghida viaţa după valori româneşti, a face agricultură românească, şi tot aşa. Ar putea fi vorba despre un nou „proiect de ţară”, intitulat „Românizarea românilor”

Până şi în recentele proteste ale fermierilor şi transportatorilor s-a brevetat un nou model de manifestare a nemulţumirilor româneşti, acumulate de-a lungul războiului din Ucraina. Noutatea a constat în refuzul românilor de a mai dansa după muzica străinilor, dar şi în huiduirea politicienilor agățați de proteste, ca scaiul de coada câinelui.

Ba mai mult, în comparaţie cu multe alte proteste anterioare, pe care unii ţin să le declarăm istorice, recentele proteste au fost mult mai coerente, tocmai pentru că nu au avut lideri, dar au avut participanţi care au explicat convingător de ce au ieşit în stradă. Nu au existat incitări la violențe si destabilizare, fiind urmărite doar scopurile economice proprii şi nu ale politicienilor.

În desfăşurarea democratică a acestui exerciţiu a apărut totuși un dezacord, între organele de ordine şi protestatari. Protestatarii doreau să intre în Bucureşti şi în alte oraşe cu tractoarele, utilajele şi autocamioanele lor, iar organele de ordine le-au interzis acest lucru, în temeiul legilor existente. Unii protestatari, mai incintanți de profesie, au acuzat organele de ordine publică că încalcă Constituţia României, citând în susţinere prevederile articolului 39, care precizează că „Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile şi alte întruniri sunt libere”.

M-am mai referit la acest subiect în Monitorul de Neamţ din 22 ianuarie, dar am ajuns la concluzia că atunci când unora nu le convine că libertatea de mişcare nu este totală, aceştia citează selectiv din Constituţie, doar articolul 39. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor nu se limitează doar la prevederile articolului 39, acestea trebuiesc coroborate cu prevederile articolului 53, care se referă la cazurile de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, care se poate realiza numai prin lege.

Ori legea, care explicitează cazurile şi modalităţile unor astfel de restrângeri, există, numai că trebuie aplicată în cunoștință de cauză. Este posibil ca prevederile acestei legi, Legea nr. 60/1991, să nu convină unora, dar modificarea acesteia nu a facut obiectul expres al vreunui protest. Până la o eventuală modificare, prevederile acestei legi sunt obligatorii, după cum se stipulează încă din articolul nr. 1 al Constituţiei.

Ce nu este „românesc” în tot acest protest? Este faptul că unii protestatari români ar fi dorit să urmeze modelul de protest al fermierilor germani, care au intrat cu 5.000 de tractoare în centrul Berlinului. N-au mai fost atâtea roți şi şenile în Berlin, din cel de Al Doilea Război Mondial.

După unii, care se dau în vânt după modelele străine, prin atitudinea ei tolerantă, poliţia germană ar fi vrut să facă dovada că este solidară cu protestatarii. Este un model de comportament care nu întăreşte statul de drept, îl vulnerabilizează.

Poliţia sau Jandarmeria nu au menirea să fie solidare cu vreo categorie de protestatari, ci să fie solidare doar cu Legea. Lege care este făcută să protejeze nu numai pe protestatari, cât mai ales pe marea masă de cetăţeni, pe care aceşti protestatari nu-i reprezintă. În consecinţă, trebuie să învăţăm a citi Constituţia din scoarţă în scoarţă, pentru a nu rătăci, vorba cronicarului.

Poliţiştii români sunt asociaţi într-un sindicat, care se numeşte Europol. Acest sindicat a reclamat că politicienii i-au forţat pe poliţişti, ca aceştia să-i blocheze pe protestatari de a intra în Bucureşti, oprindu-i astfel să-şi exercite dreptul de a protesta, drept prevăzut de art. 39 din Constituție. Constituţie pe care sindicatul amintește că poliţiştii au jurat să o apere, încă de la începutul carierei lor.

Din această declaraţie, a conducerii Europol, rezultă că poliţiştii au jurat numai pe articolul 39 al Constituţiei, articolele 1 şi 53 fiind lăsate să jure pe ele alte arme. După mintea Europol, poliţiştii ar trebuie să fie solidari cu protestatarii agricoli, altfel se dovedeşte că şi-au trădat menirea.

Mai că-ţi vine să crezi că poliţiştii regretă că nu sunt agricultori, care este o meserie mult mai onorabilă decât cea pe care sunt ei obligaţi să o practice. Înapoi la coarnele plugului, care este o indeletnicire românească.

Sinecura europarlamentară

Pe 9 iunie, trompeta electorală ne va chema la urne, pentru a alege pe cei 33 europarlamentari ai României. Aceştia îşi pregătesc de pe acum valizele, pentru a se deplasa la Bruxelles în numele nostru. În partide s-a deschis deja sezonul pentru vânătoarea locurilor de pe listele de europarlamentari de lux ai României.

S-au stabilit terenurile de vânătoare, s-au fixat locurile de pândă şi s-a distribuit muniţia, cu care va fi vânată mult râvnita funcţie. La formaţiunea AUR, condusă de George Simion, s-au stabilit şi locurile pe listă şi fiecare nominalizat şi-a ocupat scăunelul în aşteptarea gonacilor electorali.

Mandatul de europarlamentar este cel mai râvnit trofeu, după care tânjeşte politicianul de pretutindeni. Mandatul deschide cu dărnicie uşa marilor sinecuri; indemnizaţii, diurne, cazare, transport cu avionul, culminând cu o pensie specială de invidiat, acordată şi pentru un singur mandat, chiar dacă principala preocupare a fost tăiatul frunzelor la câini.

Pe lângă un europarlamentar, parlamentarul de acasă nu rămâne decât un pârlit, care mai trebuie să dea şi socoteală în fața electoratului, în legătură cu ce a făcut şi pe ce a cheltuit banii contribuabililor. Europarlamentarul nu are în fișa postului astfel de obligaţii morale, acesta fiind convins că ce-i intră la teșcherea nu provine din buzunarul contribuabilului de acasă, fapt pentru care consideră că n-are a-i da socoteală.

Pensia specială a europarlamentarului este dovada că acesta, cel puţin patru ani, a bătut barurile şi cafenelele bruxelleze, a învăţat cum să se îmbrace, cum să poarte o conversaţie în vreo limbă, măcar ca răspuns la „bună ziua”, cum se asortează poșetele sau batistuţele, cu diverse ocazii. Pensia unui europarlamentar poate fi comparată doar cu pensia vreunui magistrat, care a ieşit la pensie, la înaintata vârstă de 48 de ani.

Într-o Românie, în care majoritatea locuitorilor rămaşi acasă împuşcă leul, beneficiarii pensiilor speciale țin afişul oprobiului public, motiv pentru care ar prefera să se strecoare prin mulţime cu gluga în cap. Europarlamentarii sunt singurii beneficiari de pensii speciale, care nu şi-au inclus în vestimentaţie gluga.

Nu au a se ascunde, pentru că, chipurile, pensiile lor afectează bugetul UE, nu bugetul României. Românii de rând îşi diluează ranchiuna pe Uniunea Europeană, la gândul că europarlamentarii nu parazitează bugetul lor, ignorând faptul că bugetul Uniunii este alimentat din bugetele naţionale, iar acestea din buzunarul lor.

Oportunismul europarlamentarilor români a devenit proverbial, aceştia nedorind să-şi supere șefii de partid de acasă, care au pus monopol pe linsul clanţelor de uşă ale Bruxelles-ului, ca politică de supraviețuire. Oportuniştii trec prin Parlamentul Europei, precum gâsca prin apă. După ce aceştia coboară de pe scara avionului la Otopeni, nu au nimic de declarat că au adus prin bagaje ceva pentru România.

Deşi România a trecut printr-o sumedenie de momente grele, nu putem consemna în istoria ei că europarlamentarii noştri au salvat ţara în vreunul din aceste momente. Măcar despre gâşte se spune că au salvat odată Capitoliul. Ocazii au avut europarlamentarii, dar au tăcut, tăcerea fiind de aur şi aurul fiind bine cotat la Bruxelles.

Doar din când în când, ieşind din tipar, vreun europarlamentar român a ţinut un discurs mai ţâfnos în faţa unei săli goale, pe care l-a şi postat pe reţelele de socializare, pentru a ne demonstra că dacă vorbeşte, există. În rest, europarlamentarul român s-a dovedit a fi un votant conştiincios, aprobând toate trăsnăile bruxelleze, una mai tâmpită ca alta, cu care ne-am siluit legislaţia naţională.

Am rămas interzis când am aflat că europarlamentarii noştri au votat reglementări care nu aveau nicio legătură cu setul nostru de valori tradiţionale, comportându-se ca nişte vânzători de neam. Din partea europarlamentarilor noştri nu s-a remarcat nicio reacţie la aberanta şi reacţionara propunere de eliminare a dreptului de veto, în cadrul Consiliului European, urmând ca România să se alinieze în grupa ţărilor irelevante din cadrul UE, deşi în Statutul UE se spune că suntem egali între noi.

Țări ca Polonia, Ungaria, Grecia, Cipru, Malta, care riscă şi ele astfel să devină țări irelevante, au ripostat, anunţând că nu vor vota o astfel de inepţie, motivată doar de războiul din Ucraina. România nu şi-a formulat nicio poziţie oficială cu privire la acest subiect, în afară de poziţia ghiocelului, care ar trebui să devină brend de ţară, în locul frunzei lui Elena Udrea.

Poziţia ghiocelului adoptă şi Iohannis, Ciolacu şi Ciucă, şi ar trebui ca ei să ştie că nu acesta este mandatul care l-ar fi primit la investitură din partea românilor, dacă aceştia i-ar fi învestit, şi nu cercurile de interes străine. Palatul Cotroceni, Palatul Victoria şi Palatul Parlamentului, au devenit anexe ale puterilor străine, mai rău decât în perioada ceauşistă.

Românii sunt debusolaţi, deoarece simt că aceste instituţii nu-i mai reprezintă, nici acasă, nici la Bruxelles. Garanţia menţinerii identităţii României a devenit vorbă în vânt. Anul 2023 a fost anul hotărâtor al absolvirii cursului de slugărnicie băloasă de către o Putere, din ce în ce mai obedientă, față de Occident.

Ultima dovadă o aduc recentele proteste ale fermierilor români. Se apropie un val de alegeri, ca un tsunami, şi politicienii români dau semne că sunt conştienţi că viitorul lor nu se va hotărî la urne, ci în cancelariile străine. În funcţie de buna dispoziţie a Occidentului, politicienii exersează de pe acum rolul servitorului cu tava.

Buna dispoziţie a stăpânului nu poate fi stimulată decât de supușenia slugii. Protestele recente din România au semnalat că românii s-au săturat să mai fie slugi preaplecate, care să lege calul unde dictează vreo loază cu ifose de stăpân, precum Austria.

Austria a folosit dreptul de veto împotriva României ori de câte ori i-au vrut muşchii. România nu a folosit niciodată dreptul de veto, deoarece conducătorii ei vremelnici, dar şi europarlamentarii, l-au cedat demult în schimbul unor stipendii cât mai grase.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Advertisement








Trending