Să ne ferească Dumnezeu să fim nevoiţi să-l realegem pe Klaus Iohannis ca Preşedinte

După cum se derulează evenimentele politice, se pare că Istoria nu se dezminte, fiind pregătiră să ne joace feste în continuare. În 2000, Ion Iliescu se pregătea să candideze ca Preşedinte al României, pentru a treia oară. A fost vehement contestat de către Opoziţie, din mai multe puncte de vedere. Ajuns în turul 2, împreună cu Corneliu Vadim Tudor, înverşunata opoziţie anti-Iliescu s-a văzut nevoită să- şi calce pe inimă şi să să contribuie substanţial la alegerea lui Ion Iliescu, pentru funcţia de Preşedinte al României. În anul acesta, este cert că preşedintele va fi desemnat în turul doi, dar nu este cert cine va juca rolul lui C.V. Tudor. De asemenea, este cert că în turul doi ne vom întâlni cu Klaus Iohannis, dar personal nu aş vrea să mă reîntâlnesc cu un nou C.V. Tudor. Mărturisesc că în 2014 l-am votat pe Klaus Iohannis, în turul doi, sancţionând astfel aventura PSD – ului, în frunte cu Liviu Dragnea ca secretar general, de a-l împinge în faţă pe mult prea novicele Victor Ponta, pentru a-l îndepărta din fruntea partidului. Nici astăzi după 5 ani, nu ştiu cât de mult am greşit atunci, preferând să înlocuiesc aventura Ponta cu aventura Iohannis. Ştiu sigur însă că prestaţia preşedintelui Iohannis a reuşit să mă facă să-l regret pe preşedintele Băsescu, cel de care doream la un moment dat să scăpăm de el.

Nu mai dau doi bani pe capacitatea lui Klaus Iohannis de a mai fi preşedinte al României.

Timp de aproape 5 ani, întreg efortul lui Klaus Iohannis a fost concentrat pe singurul său proiect de ţară, acela de a nega din prima zi dreptul electoratului care a câştigat alegerile, de a guverna România pentru 4 ani. Părerea lui Klaus Iohannis este că, tot ce emană de la acest guvern al majorităţii electorale este greşit fundamental, de parcă echipa lui de consilieri prezidenţiali ar fi formată numai din foşti prim – miniştri, care au trecut examenele unei bune guvernări. Dacă un guvern este obligat să conducă ţara având în vedere un program de guvernare acceptat şi susţinut de o majoritate electorală, un preşedinte este obligat să asigure apărarea intereselor tuturor cetăţenilor, fără discriminări, veghind totodată şi la echilibrul puterilor în stat. Ori, la materiile medierii pentru echilibrul puterilor în stat şi a reprezentării intereselor cetăţenilor, în egală măsură, profesorul de fizică Klaus Iohannis a rămas repetent, după primul ciclu de 5 ani. Domnul profesor a creat şi menţinut dezechilibre, în vederea adâncirii faliei din războiul româno-român, iniţiat de Traian Băsescu. Klaus Iohannis nu critică, cum ar fi firesc, ci atacă. Acesta confundă critica de pe poziţii neutre, susţinută cu argumente pertinente, cu atacul partizano – jihadist, situându-se doar pe o anumită baricadă, la care Constituţia îi interzice accesul total. Atacul lui Klaus Iohannis este practicat în devălmăşie, cu foc executat împrăştiat, nu punctual, pe probleme distincte şi cu argumente, care să convingă măcar un om cu pregătire medie. Când Klaus Iohannis atacă, trebuie să ai vestă antiglonţ pe tine, pentru că împroaşcă la foc automat atâtea inepţii, încât te şi minunezi când mai au timp consilierii săi să i le bage în cap, şi totodată să-l convingă că la el priceperea ar fi o a doua natură. În atacurile sale, Iohannis nu-şi reglează nici tirul şi nici muniţia în raport cu realitatea. Trage cu tunul după vrăbii şi cu puşcoace cu dopuri după elefanţi. În loc să ne binecuvânteze de la înălţimea sa de părinte al naţiunii, el nu reuşeşte să se detaşeze de hachiţele unui bulibaşă, care îşi condamnă şatra, când fură fără el. Nu a reuşit în aceşti ani să găsească la Cotroceni o masă rotundă, la care să-i adune laolaltă, şi pe buni şi pe răi, pentru a descoperi împreună un drum care nu este greşit. În schimb ne dezbină, folosind un arsenal de invective, pentru care ar fi invidioşi şi cei mai înrăiţi infractori. A devenit agasant şi plictisitor, ca o sirenă hârbuită din arsenalul Apărării Civile, care ne tot ameţeşte cu profeţii false, menite să ne inducă spaime artificiale, despre lipsa banilor de salarii şi de pensii, despre incapacitatea României de a prelua preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, despre dispariţia independenţei Justiţiei sau despre gaura neagră a guvernării PSD, toate acestea fiind obiective exclusive doar ale Opoziţiei, nu ale preşedinţiei. A reuşit ca prin toate invectivele transmise necenzurat, să jignească electoratul majoritar, etichetând Guvernul emanat din voinţa acestuia ca fiind „guvernul ruşinii naţionale“, nereuşind să ne explice, de exemplu, cu ce a fost mai bun Guvernul Cioloş – Zero. A atentat la independenţa Guvernului, însuşindu-şi prin abuz de putere unele atribuţii exclusive ale acestuia, cum ar fi promovarea unor miniştri, construcţia unui Buget de stat sau destituirea unor şefi incompetenţi din Ministerul Public. Frustrările lui Klaus Iohannis au atins paroxismul, când a constatat că nu are competenţa de a fi preşedinte şi premier totodată, ca în Statele Unite. Doreşte ca Guvernul să-l întrebe cum să guverneze, cum să promoveze politici, cum să reglementeze şi nimic să nu se întreprindă în România, decât cu voie de la El. Klaus Iohannis a reuşit să convingă unele capete mai înfierbântate ale Europei că România, după zece ani de luptă împotriva corupţiei, a rămas cea mai coruptă ţară. Klaus Iohannis are contraopinii faţă de orice opinie emanată de la actuala majoritate sau de la Guvern. Uită tătucul naţiunii divizate că atât opiniile, cât şi contraopiniile, trebuiesc pertinent argumentate, dacă vrea ca populaţia cu bun simţ să se uite în gura sa, înainte de a-l vota. Astăzi, doar fanaticii se mai uită în gura lui Iohannis, considerându-l Noul Ioan Gură de Aur cu haştag. Klaus Iohannis şi-a epuizat repertoriul de preşedinte echidistant, neconflictual şi echilibrat, încă din primele zile de mandat. Îl mai susţin doar nişte liberali debusolaţi, ca puii fără cloşcă, şi nişte haştagişti, cărora facebook-ul le resuscitează constant spiritul de turmă.

În lupta DNA împotriva corupţiei, dramele oamenilor nevinovaţi sunt trecute cinic de Klaus Iohannis la capitolul pierderi colaterale

Preşedintele României a ignorat până acum, cu bună ştiinţă, toate măgăriile unor procurori de elită, aflaţi sub conducerea L.C. Kovesi, contribuind astfel din plin la subminarea independenţei justiţiei, dar şi a drepturilor cetăţenilor de a avea acces la o justiţie echitabilă. Ignorând realităţile relevante, Iohannis nu face decât să ascundă, pe toate căile posibile, costurile enorme, pe care DNA le-a indus în actul de justiţie, sub pretextul luptei împotriva corupţiei. O luptă în care DNA a înregistrat enorme costuri bugetare, în comparaţie cu DIICOT sau Parchetul ICCJ. Aceste costuri precum şi dramele traumatizante ale unor oameni nevinovaţi, au fost considerate cinic, de către Klaus Iohannis, ca pierderi colaterale ale nobilei lupte anticorupţie. Contribuţia lui Klaus Iohannis nu a avut rolul decât să întărească principiul iezuit, că „scopul scuză mijloacele“. Bilanţul DNA din februarie, a scos de sub preţ mizeria existenţei a 36 % achitări din dosarele muncite cu atâta sârg de către elita procurorilor. Lui Klaus Iohannis nu i-a tresărit nici un muşchi facial, semn că nu a înţeles că 36 % achitări înseamnă tot atâtea cariere distruse, familii dezmembrate şi traume psihice ireversibile. Klaus Iohannis a făcut carieră cu atacurile sale la adresa guvernării şi a alianţei PSD – ALDE, privind contribuţia acestora la ipotetica pierdere a independenţei justiţiei. Despre realul atentat la independenţa justiţiei, realizat de protocoalele secrete încheiate cu serviciile, Klaus Iohannis nu a suflat o vorbă, de parcă dezbaterea publică ar fi fost despre protocoalele Sionului, nu ale SRI cu DNA. Între formala pierdere a independenţei justiţiei şi prăbuşirea pe fond a încrederii cetăţenilor în justiţie, pe Klaus Iohannis l-a preocupat forma şi nu fondul. Klaus Iohannis nu a avut nici o reacţie, atunci când L.C.Kovesi se lăuda public că în dosarele penale înaintate instanţelor de către DNA, judecătorii au aprobat toate măsurile luate de procurori, deşi aceste măsuri erau luate abuziv sau în total dispreţ faţă de lege. Klaus Iohannis nu a avut nici o reacţie, fie şi târzie, când s-a dovedit că independenţa judecătorilor nu a fost afectată de PSD, pe cât a fost afectată de către procurorii care făceau dosare judecătorilor. În lesa unor astfel de dosare, judecătorii trebuiau să joace după cum le cântau procurorii de elită ai lui Kovesi, aşa cum joacă ursul după toba ursarului. Klaus Iohannis nu a avut reacţie nici atunci când s-a aflat public că jumătate din membrii CSM aveau dosare penale deschise de DNA, puse la păstrare de mulţi ani, pentru a fi scoase la momentul oportun, pe post de bau-bau. În schimb, Klaus Iohannis critică înfiinţarea prin Ordonanţă de urgenţă a Secţiei de investigare a magistraţilor, ai cărei membri sunt numiţi de CSM prin concurs, ridicând în slăvi fosta Secţie înfiinţată în DNA , prin ordinul de casă al Codruţei, ai căror membri erau numiţi direct de către aceasta. Într-o ţară, cu pretenţii de normalitate în ce priveşte respectarea legilor şi a Constituţiei, un preşedinte cu conduita lui Klaus Iohannis ar fi fost de mult suspendat din funcţie, darmite să fie reales. Cu un astfel de palmares, după 5 ani de Cotroceni, trebuie să fii dus cu pluta, să mai poţi crede că un preşedinte ca Iohannis mai merită un nou mandat. Ne-au ajuns, cu vârf şi îndesat, cei 10 ani pe care i-am trăit sub Băsescu, pentru a mai fi tentaţi ca istoria să se repete. Dar dacă istoria, repetabilă şi parşivă, ne scoate în cale un nou C.V.Tudor, ce ne facem?