Să lăsăm copiii să crească!

■ Psiholog Dr. Ana Aurelia Huţanu ■

Între toate speciile Pământului, oamenii au cea mai lungă copilărie. Ca părinți, își îngrijesc copiii mult timp după ce aceștia au devenit capabili să se deplaseze și să se hrănească singuri, ba chiar intervin și în viețile lor adulte. Ne-am creat o societate în care funcționăm după alte principii (socio-cultural-economice), nu după cele biologice, astfel încât copiii depind de factori mult mai complecși decât instinctul și maturizarea biologică pentru a putea funcționa și prospera independent.

Perioada de școlarizare cu tot cu studii superioare se încheie cel mai devreme după împlinirea vârstei de 21 de ani dar se poate întinde și după 30 dacă includem studiile post-universitare (master, doctorat, specializări, rezidențiat, școală de psihoterapie, etc.).

Debutul în viața profesională are loc cel mai adesea în posturi temporare, neplătite sau plătite prost prin intermediul unor ocazii, voluntariatelor, internshipurilor, uceniciilor, posturilor de debutanți sau de asistenți astfel încât adesea tinerii necesită în continuare susținere din partea părinților, abia permițându-și să locuiască singuri în chirie sau să achiziționeze o locuință cu un efort financiar considerabil.

Părinții se află așadar la răscruce între a-și susține financiar copiii și a-i încuraja să se descurce singuri, jonglând în funcție de situație. Nu e de mirare așadar că tind să-i considere în continuare copii atâta timp cât depind financiar de ei însă raporturile de dependență și dominare se duc și în sfera emoțională a vieții de familie în care se desfășoară lupte crâncene de putere mai mult sau mai puțin conștientizate și adresate corespunzător.

Intervenția directă a părinților în viața copiilor ar trebui să scadă treptat încă din momentul în care aceștia se pot deplasa singuri și își fac debutul în colectivitate transformându-se din ghidaj parental în mentorat și apoi într-un parteneriat al adulților după majorat.

Înțelepciunea din popor spune că nu doar copilul se desprinde prin tăierea cordonului ombilical, ci și mama (prin extensie și celelalte rude, respectiv persoanele de îngrijire) trebuie să conștientizeze această separare. Într-o societate atât de complexă ca cea umană, acest lucru nu este unul ușor de făcut mai ales atunci când suntem atenți ca părinți la evoluția armonioasă a copilului și nu dorim să-i cauzăm prejudicii în planul dezvoltării sale dar în același timp suntem dureros de conștienți de realitățile vieții în care trăim și dorim să ne pregătim copiii corespunzător pentru lumea care îi așteaptă. Să nu ne judecăm foarte aspru așadar, nici pe noi înșine nici pe ceilalți părinți deoarece facem cu toții ce putem în funcție de parametrii fiecăruia.

Pe măsură ce copilul trece prin pubertate și adolescență implicându-se în tot mai multe activități pe cont propriu, creându-și singur legături și dezvoltând interese separate de ale părinților, acesta dorește în mod firesc tot mai multă autonomie însă în același timp nu a deprins suficiente abilități necesare unei vieți independente astfel încât apar așteptări și nemulțumiri însoțite de tensiuni și frustrări atât la copii cât și la părinți. Deși neplăcute, fricțiunile specifice „șlefuirii” sociale sunt firești și fac parte din procesul de dezvoltare umană. Atâta vreme cât sunt gestionate fără excese, ele trec fără incidente și rupturi majore. Nu este indicat să le evităm, să le suprimăm, să le ignorăm sau dimpotrivă să le dramatizăm făcând din țânțar armăsar.

Părintele are grijă să transmită copilului toate învățăturile și deprinderile de viață independentă pe care i le poate oferi însă e important să înțeleagă că acestea funcționează pe principiul semințelor plantate în pământ în sensul că efectele nu sunt vizibile imediat iar roadele propriu-zise apar mult mai târziu deci orice lucru transmis copilului apoi tânărului în formare necesită încredere, îngrijire și răbdare. Adesea tinerii aplică învățăturile și deprinderile primite abia când se desprind de casă deci suntem cu atât mai responsabili de ceea ce le transmitem fiindcă nu avem de unde ști cu exactitate ce au preluat de la noi, cum se raportează la sine și la ceilalți decât când sunt deja mari și ne pun oglinda în față.

De asemenea, oricât de tentați am fi să continuăm „mentoratul” și după majorat, să încercăm să-i tratăm pe cât posibil ca parteneri egali și prieteni în luarea deciziilor importante. Suportul emoțional din partea noastră trebuie să rămână o constantă a vieții lor. E important să-i responsabilizăm, să-i valorizăm, să-i respectăm, să-i încurajăm, să le oferim o mână de ajutor la nevoie dar să ne abținem de la a le reglementa raporturile cu ceilalți, cu atât mai mult cu partenerii lor de viață și copiii, decât în măsura în care aceștia doresc să ni se confeseze iar noi le suntem datori cu păstrarea secretului acestor confesiuni. Ajutor discret la nevoie, da; nepăsare, nesocotință, subminare, bârfe, intrigi și cuvinte grele, nu!

Optsprezece ani trec repede însă deprinderea abilităților de viață independentă a copilului începe de foarte devreme, de cum „scapă la picioare” iar scopul nostru este acela de a forma un om împlinit într-o societate în care regulile se schimbă o dată la câțiva ani. Tot felul de meserii și îndeletniciri noi apar ca ciupercile după ploaie în vreme ce alte profesii „de bază” dispar. Să le dăm mai mult credit copiilor noștri că vor ști să navigheze prin societatea de mâine pe care tot ei și-o construiesc și-o vor înțelege mai bine decât noi atunci când le va veni vremea să activeze în ea. Fiecare își va găsi locul său sub soare!