Dumnezeu să te ierte, domnule Asavei!

Ion Asavei ( 24 iunie 1950 – 6 noiembrie 2023)

S-a stins domnul Ion Asavei, jurnalist, bibliotecar și, înainte de toate, om bun, cu suflet curat. Colegul nostru o bună vreme din viețile noastre, de la începuturile Monitorului de Neamț, din 1996, cu loialitate și cu demnitate, până la sfârșit. Așa cum a fost bibliotecar, vreme de 46 de ani. A rămas, cu aceeași dedicare, parte a comunității sale, și-a lăsat amprenta asupra oamenilor și asupra locurilor pe care nu le-a putut părăsi: Bicazul și Valea Muntelui. Le-a modelat, atât cât i-a stat în puteri, și le-a descris cu talent, cu implicare, cu intensitatea cu care îți pasă de ceea ce iubești și te strădui să păstrezi. Fiu de dascăl bisericesc, tată de jurnalist la Televiziunea Română, poet discret, scriitor, om bun.

Bibliotecarii și jurnaliștii – fiecare în felul său– sunt păstrătorii memoriei. A ceea ce am fost sau am fi putut fi.

Domnul Ion Asavei a fost unul dintre strămutații de pe Valea Muntelui, cei care au trebuit să își ia casele și sufletele și să se mute din calea barajului de la Bicaz, către satul Bradu, comuna Grințieș. Toată viața a avut ca reper, un fel de Nord personal, Valea Muntelui. Aici a terminat liceul, la Borca, în 1969. Apoi a învățat biblioteconomie în București. Nu avea în plan, cu adevărat, o carieră de bibliotecar. Dar viața a așezat pentru el o cale pe care apoi a urmat-o cu un fel de smerenie.

Așa a ajuns în Bicaz, un orășel aflat sub semnul barajului și al cimentului. Unde nu dorea. Și-ar fi dorit să se afle acolo unde fusese repartizat, la Biblioteca Județeană Neamț, unde nu a ajuns niciodată. A rămas la Bicaz. Fiindcă domnul Ion Asavei a avut darul, cu vorba lui domoală și șfichiul din condei, ca o lamă blândă de oțel, când se cuvenea, să știe să rămână. Pentru fiecare, în alt fel.

În inimile noastre, domnul Ion Asavei se află, răsfoind cărți și ziare, scriind, vorbind cu oamenii, parte din lunga linie a celor dedicați cuvântului, purtând acea făclie domoală pe care mi-am imaginat-o mereu ca aparținând blajinilor. Cei care au luat parte la facerea lumii, țin stâlpii de sprijin ai Pamântului, și se roagă mereu pentru noi, necerând nimic pentru ei, așezați în afara timpului.

Un mare bibliotecar, Borges, scria dincolo de orbire : ”Poate că bătrânețea și frica mea mă înșală, dar bănuiesc că specia umană – specia unică – este pe cale să se stingă, dar Biblioteca va rezista: luminată, solitară, infinită, perfect nemișcată, dotată cu volume prețioase, inutilă, incoruptibilă, secretă”.

În spatele său sunt aliniați toți cei devotați, scrisului, ideii, memoriei. Cred că, din când în când, domnul Asavei va traversa lumile și va vizita Biblioteca aceea, după care se va întoarce liniștit la noi.