România mea frumoasă, cheamă-ți copiii acasă

Românie, mamă cu părul nins și sufletul sfâșiat de dor, tu mai știi câți copii ai? Îi mai numeri pe cei plecați? Îi mai simți pe cei care îți trimit lacrimi împachetate în euro și dor ascuns în scrisori? În poala ta au rămas doar bătrânii, crucile din cimitire și câteva glasuri răgușite care îți mai rostesc numele cu sfială și tristețe. România mea frumoasă, ce ți s-a întâmplat? Când ți-ai pierdut glasul cald care ne spunea povești la gura sobei? Când au început codrii să tacă, iar satele să se stingă sub povara singurătății?

Casele odinioară pline de viață plâng acum prin geamuri sparte și porți ferecate, iar ulițele pe care alergau copiii au rămas pustii, acoperite doar de praful uitării. Îți lipsește inima, Românie. Iar inima ta sunt chiar fiii și fiicele tale – cei plecați departe. Ți-au plecat medicii care voiau să vindece, profesorii care voiau să lumineze minți, inginerii care visau să construiască. Ți-au plecat oamenii muncitori, visătorii, tinerii care încă mai credeau în viitor. Au plecat nu pentru că nu te-au iubit, ci pentru că s-au simțit abandonați de propria lor țară. Au plecat pentru un salariu decent, pentru respect, pentru o șansă la o viață mai bună. Și poate cea mai mare durere este că au plecat cu speranța că, într-o zi, se vor putea întoarce. Dar anii au trecut, iar dorul lor s-a transformat în obișnuință.

Copiii lor învață alte limbi înainte să învețe românește.

Sărbătorile se țin pe fugă, între două zboruri ieftine și câteva zile de concediu. Părinții își privesc copiii prin ecrane de telefon, iar bunicii își îmbrățișează nepoții doar în fotografii. Ce tragedie mai mare poate avea un popor decât să-și crească generațiile departe de rădăcini? România mea, cheamă-i acasă. Dar nu cu vorbe goale și promisiuni electorale care mor înainte să prindă viață. Cheamă-i cu fapte. Cu demnitate. Cu dreptate adevărată. Cu spitale în care oamenii merg să se vindece, nu să se teamă. Cu școli care formează caractere și drumuri care unesc oameni, nu îi alungă. Cheamă-i prin respect pentru muncă și pentru adevăr. Spune-le că ai înțeles unde ai greșit. Spune-le că vrei să te vindeci și că ai nevoie de ei pentru a renaște. Nu le cere să se întoarcă într-o țară care încă își umilește valorile, ci construiește o țară în care să merite să trăiască și să-și crească copiii. O țară în care tinerii să nu mai fie obligați să aleagă între iubirea de patrie și un trai decent.

Căci așa nu se mai poate, Românie.

Ne scurgem printre degete ca nisipul. Ne stingem înainte de vreme. Ne risipim în lumi străine, unde învățăm să supraviețuim, dar nu reușim niciodată să aparținem cu adevărat. În timp ce alte țări cresc prin oamenii lor, tu pierzi în fiecare zi câte o parte din sufletul tău. Cu fiecare avion care decolează, cu fiecare gară din care pleacă un tânăr cu ochii în lacrimi, mai moare puțin din tine. Și totuși, încă nu este prea târziu. Mai există speranță în fiecare copil care vorbește românește în străinătate, în fiecare om care spune „acasă” și încă se gândește la tine. Mai există iubire în cei care, deși răniți, nu te-au uitat niciodată. Ei nu cer perfecțiune. Cer doar o țară care să îi respecte, să îi asculte și să le ofere motive să rămână.

România mea frumoasă, nu-i mai lăsa să plece.

Iar pe cei plecați, cheamă-i înapoi cu blândețe, curaj și adevăr. Adu-i acasă, fiindcă prea mult au trăit printre străini. Adu-i acasă, fiindcă ți-e pustiu fără ei. Adu-i acasă, fiindcă fără copiii tăi nu vei mai fi întreagă. Adu-i, mamă Românie, înainte să-ți rămână doar tăcerea caselor goale, lacrimile bătrânilor și numele lor scrise pe pietre reci, departe de țara care le-a fost cândva acasă.