România, între șervețelul lui Churchill și haita globală a zilelor noastre

Istoria are un simț al ironiei remarcabil. Mai ales când te trezești, după aproape un secol, într-o situație care pare doar o altă rescriere a aceluiași scenariu. Cu alte personaje, alte arme, dar cu aceeași obsesie pentru hărți și împărțiri procentuale. Atunci, în 1944, soarta României a fost decisă pe un șervețel. 90% influență sovietică pentru România, 10% pentru britanici. Punct. Stalin a bifat, Churchill a zâmbit cinic, iar milioane de oameni au fost trecuți în „zona de influență” ca vitele la târg.

Astăzi, harta Europei e iar pe masă. Nu ne mai împărțim între Stalin și Churchill, ci între marile puteri de azi, fiecare cu propriul șervețel geopolitic. America și Rusia joacă un vechi joc, iar România, o dată în plus, e doar un pion în calea tăvălugului. Aparent, democrația și drepturile omului sunt niște concepte care contează doar când nu te afli în calea intereselor marilor puteri.

Așa cum remarca C.T. Popescu, ne întoarcem la „ordinea naturală a haitei”. Când drepturile omului și tratatele internaționale sunt doar bibelouri prăfuite pe raft, logica hățișului dictează: cine e mai slab se supune. Omenirea, după 250 de ani de încercări timide de civilizație, recade spre instinctul animalic al supraviețuirii celui mai puternic. Organizațiile internaționale – ONU, Curtea Penală Internațională, Acordurile de la Paris – sunt niște baloane de săpun care nu mai impresionează pe nimeni. Cei care altădată condamnau agresiunea, astăzi își caută propriile alianțe și își întăresc armatele, în timp ce statele mici, precum România, nu pot decât să se alinieze în spatele unui „boier” mai blând.

Astăzi, contextul internațional seamănă periculos de mult cu acele vremuri. Lumea intră într-o nouă epocă de reîmpărțire a sferelor de influență, de această dată cu Beijing, Moscova și Washington în rolurile principale, iar Europa începe să fie din nou scena pe care se joacă această piesă geopolitică în trei acte.

China – dragonul din umbră

Dacă în 1944 Japonia era principala amenințare asiatică, astăzi China preia acel rol cu o ambiție mult mai mare și cu mult mai multe resurse la dispoziție. Strategia Beijingului este simplă: dominația economică și expansiunea tăcută a influenței politice în Asia, Africa, America de Sud și Europa de Est, neuitând să se declare țară ”aproape arctică”. În vreme ce Japonia a eșuat în tentativa sa militaristă de a controla Asia, China își construiește imperiul printr-o combinație de forță economică și presiune politică. Inițiativa Belt and Road leagă zeci de țări de Beijing prin infrastructură și investiții, iar influența lor și numărul lor cresc de la an la an. Ultima adăugire: cea mai mare țară islamică a lumii, Indonezia.

În paralel, pretențiile teritoriale din Marea Chinei de Sud și alianța tăcută cu Rusia conturează o lume multipolară, în care Statele Unite își pierd treptat dominația absolută, iar Europa încearcă să rămână relevantă. Pentru România, prezența chineză e aparent periferică, dar nimeni nu poate ignora pe termen lung mutările acestui gigant.

Rusia – refacerea unui imperiu pierdut

Vladimir Putin este, fără îndoială, un Stalin modern, dar fără ideologia comunistă. El nu visează la revoluția mondială, ci la refacerea unei Rusii imperiale, care să controleze din nou Europa de Est, să slăbească Uniunea Europeană și să rupă influența americană în regiune. Invazia Ucrainei din 2014, continuată de războiul deschis din 2022, a arătat clar că pentru Moscova nu există „granițe inviolabile”, ci doar oportunități de expansiune.

Putin știe că singura metodă de a-și menține puterea este să joace cartea veche a războiului rece: destabilizarea Europei și fragmentarea alianțelor occidentale. Pe termen scurt, această strategie a funcționat – UE este divizată între țările care cer o poziție fermă împotriva Rusiei și cele care se tem să rupă complet relațiile economice.

SUA – boierul care își calculează investițiile

Spre deosebire de 1944, când Churchill discuta cu Roosevelt să accepte împărțirea Europei, astăzi Washingtonul își joacă propriile cărți, cu un calcul mult mai rece. Președinția lui Donald Trump a arătat clar că America este dispusă să negocieze în termeni de afacere – „America First” înseamnă, în esență, că alianțele sunt valoroase doar atât timp cât servesc intereselor americane.

România, în acest context, nu mai este doar un avanpost simbolic. Poziția strategică la Marea Neagră, baza de la Deveselu și proximitatea față de conflictele din Ucraina și Balcani ne transformă într-un punct-cheie pentru strategia americană de descurajare a Rusiei. Dacă se decide că linia de descurajare trebuie să rămână pe aici.

Totul se reduce la o întrebare simplă: cum îi convingem pe americani că le suntem utili? În termeni corporatist-istorici, suntem din nou la un interviu pentru postul de „aliat strategic”. Însă relația cu Washingtonul nu pare să mai fie una pe termen lung, garantat – este o relație tranzacțională, bazată pe utilitate.

Europa – la frontiera fragilă dintre haos și ordine

Din păcate, Europa este din nou un teren al contradicțiilor și conflictelor interne. Naționalismul, populismul și autoritarismul cresc vertiginos, iar valorile democratice pentru care s-a luptat în ultimele decenii sunt tot mai fragilizate. De la mișcările iliberale din Ungaria și Polonia până la criza refugiaților și Brexit, Europa pare mai divizată ca niciodată. În loc să reprezinte un scut împotriva marilor puteri, Uniunea Europeană este prinsă în propriile lupte interne. Și, în fereastra de oportunitate aproape închisă, nu are puterea militară necesară luptei brute. Dacă va fi, va fi o putere construită la disperare.

Iar România? Ca de obicei, încearcă să rămână în barca cea mai stabilă – doar că această barcă se mișcă tot mai rapid în ape tot mai tulburi.

Washington sau Moscova: Istorie în buclă

La fel ca în 1944, România nu are luxul de a decide singură direcția. Dacă atunci a fost împinsă în sfera sovietică, astăzi este prinsă într-un joc mai complex, dar nu mai puțin periculos. Nu e prima dată când căutăm protecție în brațele unui imperiu.

Putem să ne agățăm de parteneriatul strategic cu SUA, dar trebuie să fim conștienți că acesta funcționează cât timp oferim ceva la schimb.

Putem să rămânem fideli Europei, dar trebuie să recunoaștem că UE este tot mai fragmentată și vulnerabilă.

O lecție amară 

„Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni?”, se întreba Churchill, mimând empatia. Răspunsul lui Stalin – acel „Nu, păstrați-o” – rămâne la fel de actual.

În haosul global de azi, nu e loc de principii. Nu e loc de iluzii. Tot ce contează este să rămâi util. Pentru că în jocul procentelor, cei slabi nu au luxul de a sta pe margine și a se plânge de cinismul marilor puteri. Dacă istoria recentă ne-a învățat ceva, este că alianțele se schimbă rapid, iar cei slabi trebuie să știe mereu unde să se așeze pentru a supraviețui

Așadar, rămâne întrebarea lui Churchill, valabilă și astăzi: ce facem când procentele de pe șervețel nu mai sunt în favoarea noastră?

Fiindcă geopolitica este tot un șervețel, iar noi suntem tot acolo, la marginea mesei, așteptând să vedem cum se împart procentele.