România, între 2023, anul pierderilor pe linie, şi 2024, anul apocalipsei electorale

Am intrat în cel de al 35-lea an al noii democrații postrevoluţionare. Dintre toţi aceşti ani, puţini au fost aceia în care am beneficiat de un bilanţ relativ pozitiv. Am trăit coşmarul perioadei 2004-2014, în care am fost pricopsiţi cu un Traian Băsescu şi guvernele lui la conducerea României.

După care am sperat că am plătit destul pentru că l-am împuşcat pe Ceauşescu în ziua de Crăciun al anului 1989. Se pare că n-am plătit destul, suportând regimul Băsescu, deoarece a urmat tranșa a doua a plăţii, încă zece ani, cu Klaus Iohannis şi guvernele lui. Fără a exagera, putem aprecia că anul 2023 a fost un an cu bilanţ păgubos pe toată linia pentru români şi România.

De ce a fost anul 2023 anul pierderilor?

Președintele Băsescu a avut un proiect de țară, care viza transformarea României într-o „Republică a procurorilor”, proiect care a căzut odată cu îndepărtarea lui Kovesi și Coldea. Preşedintele Iohannis a avut mai multe proiecte de ţară, printre care „România în Schengen” şi „România educată”, care s-au finalizat toate cu eşecuri.

Am pierdut trenul intrării efective a României în Spaţiul Schengen. Drept consolare, ni s-a permis ca la trecerea trenului să ne urcăm pe scara ultimului vagon, la care uşa era închisă. Ni s-a promis doar accesul aerian şi naval în acest spaţiu, dar numai în prezenţa şi cu supervizarea unor austrieci obraznici, care să ne aducă aminte de Imperiul Austro-Ungar.

Am pierdut şi şansa de a avea o Românie educată, o Românie a lucrului bine făcut și mai ales o Românie unită. La recentele teste PISA, România a ieşit pe ultimul loc, numărătoarea europeană a analfabeţilor funcţional fiind relevantă. Am pierdut un miliard de dolari, cu care am cumpărat aproape 100 de milioane doze de vaccin anticovid, pentru doar 8,5 milioane de vaccinabili.

Odată cu deschiderea dosarelor penale, privind jaful provocat sub pretextul pandemiei, am pierdut şi ultima redută tefelistă a USR, denumită pompos „Fără penali în funcţii publice”. Penalii din USR au ţinut afişul la DNA. Am pierdut controlul asupra braţului Chilia al Dunării, dar şi asupra unor importante resurse naturale, în favoarea altor interese străine.

Am pierdut părţi esenţiale din suveranitatea naţională, cedate ca preţ al accesului nostru în organisme deja discutabile, cum sunt NATO şi UE, despre a căror inutilitate se vorbeşte tot mai apăsat. Am ratat orice oportunitate de a utiliza „dreptul de veto” în aceste organisme, în probleme care afectează interesele României.

Am pierdut din cauza lipsei de realism a politicilor Occidentului colectiv faţă de problemele din Ucraina, în care s-a încurajat atât politica „bățului băgat prin gard”, practicată de preşedintele Zelenski, cât şi nesăbuința acestuia. Am pierdut din cauza susţinerii necondiţionate a Ucrainei, inclusiv din eşecul contraofensivei acesteia, pentru care am plătit şi vom plăti în continuare.

România a suportat singură aproape 20% din efortul Uniunii Europene de susţinere a războiului Ucrainei cu Rusia. Acest efort s-a soldat cu un sacrificiu financiar, social şi moral, pentru care România nu a cerut UE nicio compensaţie, dar nici nu i s-a promis. Am pierdut miliarde de dolari, cumpărând cu plată anticipată, avioane şi tancuri de la americani, care vor ieşi de pe banda de montaj după 2030, sume cu care am creditat marea industrie de armament din SUA, pornite să înarmeze toată lumea, declanșand astfel o nouă cursă a înarmărilor.

Am pierdut încrederea că am putea fi o voce care contează în UE şi NATO, fiind ţinuţi la uşă în picioare, cu tava în mână şi tăcuţi. Am pierdut încrederea în partidele politice, atât în cele de la guvernare, care croiesc şi însailă pe picior proiecte de etapă, cât mai ales în cele de opoziţie, care s-au specializat doar în folosirea telefoanelor şi a vuvuzelelor, dar şi în crearea atmosferei de bâlci cu care îşi compensează zgomotos lipsa soluţiilor, limitându-se în a se lansa în campanii de critică stearpă.

Am pierdut şi capacitatea de a mai deosebi bufonii din masa politicienilor, acordându-le credit electoral doar proporţional cu numărul zurgălăilor de pe scufie, pregătindu-i astfel pentru a guverna ţara. 2023 a fost anul în care Klaus Iohannis a ieşit la pensie cu anticipare din funcţia de preşedinte al României, abandonând-o între două curse de avion. Funcţia a fost prinsă din cădere de către Marcel Ciolacu, care de atunci şi-o tot probează în faţa oglinzii.

2023 a fost şi anul în care liderii lumii au dovedit că le lipseşte total cultura păcii. Omenirea, înainte de toate, are nevoie de pace şi tocmai aceasta nu i se oferă. Oligarhia americană nu are alte soluţii pentru rezolvarea gravelor crize ale omenirii, decât soluţia războiului, direct sau proxi, pentru a-și salva economia și hegemonia prin vânzări masive de armament.

Stau mărturie nenumăratele războaie iniţiate de SUA în toate colţurile lumii, pe unde au plantat peste 800 de baze militare, până în pragul Federaţiei Ruse şi a Chinei. Singurul subiect de interes al anului 2023 a fost creat de prezenţa şi activitatea BRICS+.

De ce 2024 este anul Apocalipsei electorale?

După unele izvoare scrise, Apocalipsa electorală începe în acest an prin februarie şi se termină în decembrie. Apocalipsa electorală tinde să afecteze pe glob circa patru miliarde de oameni, o jumătate din populaţia lumii, îngrămădită în vreo 70 de state, începând cu SUA, şi terminând cu Taiwan. Impactul rezultatelor alegerilor va fi devastator asupra întregii lumi, în care majoritatea aşteaptă cu sufletul la gură instalarea Noii Ordini Mondiale, cântând prohodul vechii ordini mondiale.

Convulsia elecorală din SUA nu are precedent. Se dă o bătălie fără menajamente între izolaționismul promis de Trump şi menţinerea hegemoniei SUA, promisă de Biden. Promisiunile lui Trump vin în întâmpinarea cererii Beijingului şi Moscovei de a se institui o Nouă Ordine Mondială, în care SUA să nu mai stea singură la masa decidenţilor.

Până atunci, rămâne ca în cele 27 de state ale UE să aibă loc alegeri europarlamentare în iunie, care bineînţeles se vor desfăşura sub stricta supraveghere a SUA. Că doar UE nu rămâne de capul ei. În toate aceste state, inclusiv în România, bătălia electorală va fi dominată mai mult de interesul combatanţilor pentru sinecurile oferite de postul de europarlamentar, decât de rezolvarea crizelor prin care trece UE.

În Ucraina, Zelenski refuză să organizeze alegeri în martie, pretextând că este ocupat până peste cap cu noua contraofensivă. În realitate, Zelenski se teme că ar putea fi alungat din Kiev şi că anul 2024 este cel mai periculos an pentru el. Până şi susţinătorii acestuia, din SUA, UE şi inclusiv din România, nu se pot simţi mai bine. Anulând alegerile, Zelenski rămâne „sine die” preşedinte, îşi reorganizează contraofensiva din economiile UE, promise de Ursula von Der Leyen, dând astfel cu tifla americanilor că i-au refuzat cecul cu ajutorul promis.

În lipsa sprijinului financiar al americanilor, mergând zilele acestea la Davos, Zelenski are de gând să facă ochi dulci chinezilor prezenţi acolo, care abia aşteaptă să-i finanţeze ei reconstrucţia Ucrainei, sau ce-a mai rămas din aceasta, dovedind astfel întregii lumi superioritatea dărniciei lor, faţă de dărnicia „lumii libere”.

În România, sub semnul Apocalipsei electorale, partidele au abandonat orice proiect de ţară, fiecare urmărind să-şi conserve imaginea din trecut, care oricum le avantajează mai mult. Pe toate axele cardinale ale României se proroceşte că anul 2024, ori va fi democratic, ori nu va fi deloc. În aşteptarea avalanşei de alegeri, precum a unor asteroizi apocaliptici, în partide nu se înaltă rugăciuni de iertare adresate electoratului păcălit la alegerile anterioare, ci doar se ascut cuţitele, fiecare urmărind să-şi facă astfel un loc în noile liste.

Noi trebuie să ne prezentăm conştiincioşi la toate rundele de alegeri, dar să căscăm bine ochii minţii când ni se oferă biletul din cutiuţa cu planete, de către papagalul flașnetarului propagandist. Cu mic, cu mare, ne vom duce la cele cinci urne pe rând, pentru a alege, din adunătura de pe liste, oamenii fără principii sau cu principii îngropate sub interese, care ni se vor părea că ne reprezintă mai bine. Nu se întrevede vreun mare câştig, din partea Polului Dreptei, dar sigur, sub bagheta lui Cătălin Drulă, USR ar putea redeveni USB.

Până acum, PSD şi PNL au probat cu vârf şi îndesat la ce mod de guvernare ne putem aştepta din partea lor. Aceste două partide nu ne mai stârnesc dileme, odată ajunşi în fața urnelor de vot. Dileme nu mai au nici susţinătorii consacraţi ai AUR, care sunt decişi să gândească după ce au băgat votul în urne. În cazul partidelor din Polul Dreptei, românii nu uită dezamăgirile provocate de partidulețele componente, atunci când guvernau în plină glorie.

Partide ca USR, PMR, PACT, PLUS şi multe alte derivate, sunt astăzi produse după aceeaşi matriță, de către disidenții marginali ai unor partide mamă. Dintr-o astfel de matriță, reciclată cu ajustări suveraniste, a apărut şi AUR, cu a cărui apă chioară se încearcă îmbătarea naţiunii. Măcar dacă liderul George Simion ar avea harul să transforme apa în vin, ca în Cana Galileii, s-ar merita s-o gustăm şi noi, măcar o dată.

Din babilonul sloganurilor de partid ale acestui AUR nu se poate însăila nici măcar un titlu de proiect de ţară, ca să ştim de ce ar trebui să defilăm cu ei, cu stângul pe tobă. Propaganda anti-AUR susţine pe toate canalele sale, că AUR este un partid extremist şi că George Simion este pro-rus. Pe mine, unul, prorusismul lui Simion mă doare în mânecă. Poate fi şi proucrainean, că tot un drac ar fi. Este ca şi cum ai spune că-i urăşti pe nemţi, dar îi iubeşti pe germani.

Aşa se spunea şi despre Ion Iliescu, că era şi mai este KGB-ist, cu argumente care jigneau inteligența unui preșcolar. Recent l-am văzut la TV pe un ziarist, comentator politic şi mare antiilescian, cu pretenţii de analist politic, cum a rămas interzis, când i s-a replicat că intrarea României în NATO şi UE a fost inițiată şi negociată sub Iliescu încă din 1992. Astfel, s-a dovedit că Iliescu, un nenorocit de KGB-ist, le-a tras-o ruşilor, iar Putin nu are de ce îl ierta că a adus NATO pe Prut.

Astfel de analişti ar trebui să mai pună mâna şi să răsfoiască istoria, înainte de a deschide gura. Altfel, par a fi căzuţi din căruţa Caracalului. Aşa că am motive să ignor şi prorusismul lui George Simion, dar nu am găsit niciun motiv să-l votez, numai aşa de-al dracului. Ştiu că sunt români care cred că AUR-iștii ajunşi europarlamentari, cu zarva lor, vor face sânge în balega de la Bruxelles, dar o înţeleaptă vorbă românească ne aminteşte că „gura bate fundul”, nu poate mai mult.

Se poate reflecta asupra posibilităţii creşterii sentimentului suveranist în Parlamentul European, prin infuzia de AUR-iști, dar acest sentiment este incompatibil cu însăşi construcţia UE. Se poate miza, la o adică, doar pe dizolvarea UE sub presiunea suveranismului în exces. Îndrăznesc să percep că soarta viitoare a AUR va fi aceeaşi cu soarta USR, partide pe care românii le votează ca alternativă, atunci când le merge prost, ca să le meargă şi mai prost.

Avem ca repere de referinţă cei zece ani sub Băsescu, urmaţi ca alternativă de alţi zece ani sub Iohannis, cu guvernele lor, cu tot. În România anului 2024, anul apocalipsei electorale, exerciţiul celor cinci rânduri de alegeri va fi un exerciţiu repetitiv de căderi din lac în puț. Contrar unei străvechi urări, acest an nu are „semne bune”.

Bilanţul din decembrie 2024 nu va fi un prilej de satisfacţie unanimă, dacă vom analiza lucid cu ce europarlamentari, parlamentari, aleşi locali şi preşedinte de ţară vom defila în următorii ani. Știu că mulţi dintre noi îi vor considera pe aleşi nişte proşti, dar să ne consolăm la gândul că măcar sunt prostii noştri. Ferească Dumnezeu de mai rău! La capitolul acesta, nici alte naţiuni europene nu se simt mai bine. Binele, la care aspirăm cu toţii, prea seamănă cu Fata Morgana.