România fericită – cronica unei stingeri anunțate

România „fericită” a fost din nou binecuvântată cu un guvern prezentat drept performant și cu o coaliție politică descrisă ca stabilă și matură, formată din partide care se află, sub diverse forme, la conducere de mai bine de trei decenii. Aceiași actori, aceleași promisiuni, același limbaj al succesului repetat obsesiv.

De aproximativ 36 de ani, lumina pare să se stingă treptat. Nu brusc, nu spectaculos, ci lent, aproape insesizabil, până când întunericul ajunge să pară normalitate. De fiecare dată, acest proces este explicat drept necesar, inevitabil sau chiar benefic.

Într-un interval relativ scurt, politicile publice adoptate recent au produs efecte resimțite acut de mediul economic. Multe activități au fost îngreunate, investițiile amânate, iar inițiativa privată descurajată de instabilitate fiscală și de o presiune tot mai mare asupra celor care încă produc valoare. Pentru mulți, sentimentul este că spațiul de respirație economică s-a redus dramatic.

Munca și responsabilitatea individuală nu mai sunt suficiente

Proprietatea, cândva garant al stabilității personale, pare astăzi tot mai împovărată. Creșterea taxelor și impozitelor, justificată prin nevoia de echilibru bugetar, este percepută de o parte a societății ca o povară greu de dus. Munca și responsabilitatea individuală nu mai sunt suficiente pentru a oferi siguranță.

În același timp, prioritățile administrațiilor locale ridică semne de întrebare. Se investește în proiecte urbane costisitoare, adesea controversate, în timp ce problemele esențiale — încălzirea locuințelor, funcționarea serviciilor publice, sprijinul pentru comunități — par să rămână nerezolvate. În unele zone, dificultățile financiare au dus chiar la suspendarea sau limitarea activității unor instituții locale.

Toate acestea nasc o întrebare legitimă: cât poate dura acest dezechilibru?

Cât timp poate o societate să accepte scăderea nivelului de trai ca pe o stare permanentă?

Atunci când politicile publice sunt percepute ca îndepărtate de nevoile reale ale oamenilor, când costurile sunt suportate în principal de cetățeni, iar beneficiile rămân abstracte, încrederea se erodează. Iar fără încredere, niciun stat nu poate rămâne cu adevărat luminat.

România „fericită” nu trăiește neapărat în întuneric total.

Trăiește însă cu impresia că lumina se stinge încet — și că nimeni nu mai caută întrerupătorul.