România de azi este un mare show de comedie

România de azi este un mare show de comedie, jucat zilnic, fără pauză, fără cortină și fără drept de retragere a publicului. Un spectacol prost regizat, dar intens trăit, în care scena este țara, actorii sunt cetățenii, iar regizorii… invizibili, dar omniprezenți. Comedia rulează constant, intercalată de trei personaje recurente: optimistul, pesimistul și lucidul.

Optimistul apare mereu primul. Intră pe scenă cu zâmbetul larg, cu speranța încă vie, ca un bec care pâlpâie, dar refuză să se stingă. El spune că va fi mai bine, că „se schimbă lucrurile”, că „așa e peste tot”, că „important e să fim sănătoși”. Optimistul crede. Sau poate se apără prin credință. E personajul care încă mai aplaudă la final, chiar dacă piesa l-a lovit direct în stomac.

Pesimistul vine imediat după. Obosit, încruntat, cu mâinile în buzunare și privirea în pământ. El știe finalul piesei înainte să înceapă actul doi. Pentru el, totul e pierdut, nimic nu mai merită, iar speranța e doar o formă elegantă de autoamăgire. Pesimistul nu mai râde de mult. El suportă spectacolul din inerție, ca pe o pedeapsă pe termen nedefinit.

Iar apoi intră lucidul. Personajul cel mai incomod. Cel care nu țipă, nu aplaudă, nu fuge. El vede decorul scorojit, cablurile trase la vedere, minciuna din replici și improvizația jalnică din spatele „marilor decizii”. Lucidul înțelege că nu e doar o comedie, ci o farsă tragică, repetată obsesiv, cu același public ținut captiv.

Poporul e „în vacanță”

Între timp, poporul e „în vacanță”. O vacanță friguroasă, impusă, fără bilet de întoarcere. O vacanță în care iarna nu ai voie la căldură, pentru că „face rău sănătății”. Nu trupului — ci bugetului, sistemului, cifrelor reci din tabelele unor oameni care nu au cunoscut frigul real niciodată. Poporul stă în paltoane groase, în apartamente înghețate, și i se spune că e pentru binele lui. Că sacrificiul e necesar. Că trebuie să înțeleagă.

Și înțelege. Prea bine. Înțelege că frigul nu e doar în calorifere, ci și în relația statului cu cetățeanul. Înțelege că i se cere mereu să suporte, să tacă, să rabde, să fie „responsabil”, în timp ce spectacolul continuă nestingherit.

Râdem, pentru că altfel am plânge. Glumim, pentru că altfel ne-am prăbuși. Acceptăm comedia, pentru că tragedia ar fi prea grea de dus zilnic. Dar undeva, între optimist, pesimist și lucid, stă un popor obosit, înfrigurat și confuz, care nu mai știe dacă este spectator sau figurant într-o piesă pe care nu a ales-o.

România de azi nu mai este doar o scenă. Este un decor de carton în care ni se spune să jucăm rolul vieții noastre, cu zâmbetul pe buze și cu caloriferul rece. Iar aplauzele… aplauzele sunt opționale. Frigul, însă, e garantat.