• pardoseli de marmurã intarsiate cu pietre scumpe alãturi de cocioabe care nici mãcar nu-si meritã numele • un furnicar cumplit de lucruri si oameni, de ricse, biciclete, vaci sacre, îmblînzitori de serpi • forturile din piatrã rosie ale colonistilor englezi, unele înãltate chiar peste palatele împãratilor moguli, urmele civilizatiei hinduse, vechi de mii de ani • peste toate, plutesc cuvintele lui Mahatma Gandhi: „Viata mea este mesajul meu“ •

„Este un loc în care poti fi ce vrei, în care oricine îsi gãseste locul sãu, de la geniu la cersetor“. Ciudatã definitie pentru un loc anume, aveam sã gîndesc, dar, în fond, acesta nu era „un loc anume“, ci subcontinentul India. Asa vedea lucrurile ambasadorul României, Vasile Sofineti, un „homme averti“. Un nou venit are în fata ochilor caleidoscopul fascinant obtinut prin suprapunerea dintre imaginile oferite ca „digest“ strãinului, miturile acestei pãrti a lumii si sãrãcie orbitoare alãturi de o bogãtie pe mãsurã. O populatie de peste un miliard de oameni din care cei mai multi trãiesc greu. Nu greul asa cum îl stim noi, în România, în partea de sud-est a Europei. Ci o sãrãcie atît de explicitã, atît de adîncã, încît s-a înscris în trupurile si în mentalitatea acestui popor, o sãrãcie intratã în piele si-n oase, odatã cu praful lipicios, rosu, cu rãbdarea adîncã si cu acceptarea acestui lucru într-un loc vestit pentru pietrele sale pretioase, pentru palatele de marmurã si pentru lumea magicã din care vin povestile. Nou venitul din India gãseste pardoseli de marmurã intarsiate cu pietre scumpe alãturi de cocioabe care nici mãcar nu-si meritã numele, însãilãri de lemn, tablã, hîrtie, plastic, pînzã cu acoperisuri fixate cu cãrãmizi sau chiar cu gunoaie. Si tot acest cumplit furnicar de lucruri si oameni de ricse, biciclete, vaci sacre, îmblînzitori de serpi cuprinde nenumãrate contraste, dintre care cel mai socant, probabil, este cã sãrãcia obnubilantã ascunde forta celei de-a cincea economii a lumii si a unui stat înarmat pînã în dinti. O civilizatie de mii de ani, în care regula de bazã a fost si este supravietuirea.

Ultrabogati versus ultrasãraci Ambasada României la New Delhi este plasatã într-o zonã elegantã a orasului, pe Vasant Vihar, alãturi de alte clãdiri rezidentiale. Pardoselile de marmurã sînt loc comun în aceastã parte a lumii. Intrãm, un grup de 10-12 oameni, în biroul ambasadorului României, Excelenta Sa Vasile Sofineti. Ambasadorul ne priveste cu ochi atenti. Este de doi ani la post si a constatat cum nivelul schimburilor cu România a crescut de la circa 140 milioane de euro la circa 380 de milioane. O parte este datorat si faptului cã Mittal Steel a adus o parte din masinile vechi de la Petrotub în India. Mittal Steel este acum detinãtorul controlului în industria metalurgicã a României. Machindra&Machindra vor sã cumpere „Tractorul“ Brasov. Din delegatie fac parte primarul de Roman, Dan Ioan Cãrpusor, oameni de afaceri romascani, ca si primarul de Moldova Nouã, Matei Lupu. Existã oportunitãti si pentru afaceri si pentru colaborãri, va spune ambasadorul Sofineti. Indienii sînt interesati sã gãseascã locuri unde sã li se ofere facilitãti, cum ar fi teren, apã, curent electric, etc. Asa, ar putea fi interesati sã ridice, în parteneriat, o fabricã de ceai, scoli particulare, sã ridice centre de medicinã ayurvedicã si de IT. Aici existã posibilitãti concrete, ca si în domeniul pietrelor pretioase si semi-pretioase, si în cel al textilelor, cu precãdere în ceea ce înseamnã tesãturi de cashmir, sari, haina traditionalã a femeilor indiene etc. O lume de posibilitãti, într-o contradictie stridentã cu ceea ce tocmai vãzusem, trecînd pe strãzi. Ghidul nostru avea sã sintetizeze situatia: practic, nu existã clasã de mijloc. Existã cîteva familii bogate, detinãtoare a controlului, de o parte, si, de cealaltã parte, o masã imensã de oameni, trãind cu cîteva rupii pe zi. Lefuri de circa 30-40 de dolari pe lunã, la 45 de rupii dolarul în contrapartidã cu masini Tata, cu telefonie celularã Tata, cu ace de cusut Tata, cu marfa Tata. Sau Machindra. Scoala este obligatorie, numai cã, pe buza acestei prãpastii sociale, accederea într-o universitate este prohibitivã: 500.000 de rupii pe an pentru o universitate particularã. Medicina sau managementul sînt cele mai cãutate. Inclusiv la universitãtile de stat, spune ghidul nostru, se plãteste o taxã, de circa 1.000-2.000 de rupii pe lunã. Pentru o familie care trãieste din 2.000-3.000 de rupii, trebuie sã însemne pîinea de la gurã. Asa se explicã, probabil, exodul cãtre bursele occidentale si Sillicon Valley, unde au înflorit temple budiste.

„Viata mea este mesajul meu“ Ambasada României poate gãsi diverse debusee si contacte comerciale. Aveam sã vedem, de altfel, în aceeasi dupã-amiazã, cel mai mare tîrg de mãrfuri din întreaga Indie, întins pe cîtiva kilometri pãtrati. Lumea pestritã a tuturor mãrfurilor, colorate, pastelate, un loc în care trebuia sã te tîrguiesti aprig pentru un pret cît de cît normal. Aveam sã vedem peste tot, în paralel cu lumea de acum, forturile din piatrã rosie ale colonistilor englezi, unele înãltate chiar peste palatele împãratilor moguli, urmele civilizatiei hinduse, vechi de mii de ani, mizeria si splendoarea strîns împletite într-un tot viu si ucigãtor, roata eternã a vietii. Aveam sã gãsesc la fel de fascinant siragul de pelerini venit la Raj Ghat, locul în care trupul lui Mahatma Gandhi a fost ars, pe o pajiste înconjuratã de arbusti înfloriti din Delhi, ca si explicatiile detaliate ale negustorului de mãtãsuri si de sari-uri din Jaipur, Orasul Roz. Fetele diferite ale aceleiasi lumi se regãseau si în placa de marmurã neagrã strãjuitã de o fãclie, închinatã acelui omulet delicat si dur, devenit simbolul eliberator al Indiei colonizate, Gandhi, si în miscãrile ca de balet cu care un alt indian cu acelasi nume ne explica folosinta unui sari. Amîndoi ar fi putut spune, cu umilinta cuvenitã fiecãrui loc de sub soare, „Viata mea este mesajul meu“. Gandhi, politicianul, pacifistul, filosoful avea sã fie ucis în ianurie 1948, într-o altã Indie, la a cãrei constructie participase din plin. Deciziile ucid uneori. Gandhi, cel din 2005, anno Domini, pe numele sãu obisnuit Arun Chugh, de la „Ganesham textile&handicraft“ avea sã întindã, cu rãbdare de bijutier, lînã, cashmir, mãtãsuri, si sã ne învete cã mãtasea curatã nu este lucioasã si nu face cu ochiul. Sã aseze, unul lîngã altul, sari-uri uimitoare, ca penele unui pãun înmuiat în rîuri de culori, de la 600-700 de rupii pînã la cele de ceremonie, brodate de mînã, cu fir de aur si geme, de 26.000 de rupii si mai sus. Mãtãsuri grele, de 5, 5 metri sau de 6,2 metri, lungimile standard ale rochiei nationale a Indiei. Sari-ul este si obiectul unui program national, prin care guvernul sustine jumãtate din costul lui. „Pentru a putea ajunge oriunde în lume“. O perspectivã ambitioasã pentru o îmbrãcãminte care poate fi umilã, haina femeilor de la cîmp, sau arogantã, haina înmuiatã în argint si în aur a printeselor, maharani.

Jaipur, Fort Amber, Taj Mahal Greu sã prinzi în cuvinte ceva atît de nesigur precum pitorescul unui loc. Te poti înclina în fata fatalismului cu care cineva a construit, de pildã, Jaipurul, ca o îmbinare între arhitecturã si astrologie. Poti privi cu ochi larg deschisi, cu curiozitatea strãinului aruncat în largul acestei tãri, elefantii cu trompe si trupuri pictate în culori vii. Toti elefantii de la Fortul Amber sînt orbi si-si carã poverile vizitatorilor si ale cornacilor cu rãbdare. Nimeni nu a luat seama la ei pînã acum douã luni, cînd, un elefant înfuriat si ostenit, a ucis un ghid. Nu poti vedea ochii elefantilor orbi de la Fortul Amber, sub pielea îngrosatã a pleoapelor. Nu poti vedea India pînã nu dai deoparte ambalajul cu pietre pretioase nãclãite de praf, undeva, în largul cîmpurilor din inima tãrii. Poti vedea, aproape de Agra, Taj Mahal-ul. Un mausoleu din marmurã albã, ridicat din lutul rosu, în amintirea unei printese moarte în vreme ce dãdea viatã, la ordinul unui rege ce avea sã sfîrseascã privindu-l, din închisoarea în care îl aruncase, urmasului sãu la tron. Nu poti vedea înlãuntrul acestei frumuseti doar cu mintea. Trebuie sã te apropii cu inima. Si sã ai puterea sã îti accepti conditia: „Nu vreau sã prevãd viitorul. Sînt mult prea atent la a modela prezentul. Dumnezeu nu a voit asta, nedãruindu-mi nici o putere asupra clipei urmãtoare…“, spusese Gandhi. Dar a dãruit o netãrmuritã frumusete clipei. (FOTO: Delegatia romascanã alãturi de ambasadorul României în India, Excelenta Sa Vasile Sofineti; Taj Mahal, a opta minune a lumii)