Reforma dupã Bãsescu

Ideea presedintelui Traian Bãsescu de a se renunta la una din Camerele Parlamentului a enervat clasa politicã din România, care si asa nu avea o relatie prea prietenoasã cu populatia. Din toate sondajele de opinie, cu tintã pe clasa politicã, rezultã cã aceasta are nevoie, mai mult ca oricînd, de o reformã în toatã regula, care sã impresioneze electoratul în asemenea mãsurã, încît imaginea din negru sã devinã mai rozalie. Dar se pare cã presedintelui nu-i pasã de reformã, ci de numãrul Camerelor la Parlament. Constitutia nu-i lasã presedintelui Traian Bãsescu, flancat de cele douã Camere ale Parlamentului, prea multe grade de libertate, ceea ce nu este pe placul acestuia, prea implicat la Cotroceni în tulburarea apelor în politicã, pentru a se mai ocupa si de altceva. Este greu sã detii controlul asupra a doi presedinti de Camerã, care îi sînt antipatici si care nu-i suflã în bors, pentru a modifica legea Referendumului, si ca o încununare apoteoticã, însãsi legea legilor, Constitutia, care ar putea fi remodelatã dupã plãcerea de a mai candida pentru presedintie, de cîte ori vrea vointa prezidentialã. Existenta a douã Camere legiuitoare blocheazã din fasã orice tentativã de concentrare a puterii în mîna Guvernului, dar si a Presedintiei, realizîndu-se acel echilibru atît de necesar între puterile statului. Nu faptul cã Parlamentul are douã Camere este problema României, ci faptul cã presedintele Traian Bãsescu este într-un rãzboi permanent cu Guvernul, pe care vrea sã-l tinã cu saua pe el. Premierul nu vrea un Parlament unicameral, stiind cã forta celor douã Camere poate constitui un scut protector pentru rãzboiul între palate, scut pe care si-l doreste sã-l poatã mînui mai eficient, punîndu-si proprii oameni la conducerea celor douã Camere. Prin Parlament unicameral si vot uninominal, Traian Bãsescu se pronuntã abrupt si fãrã subtilitãti în favoarea reformei clasei politice, umblînd, fãrã sã-si facã probleme, pe cãrãri lãturalnice, care în realitate îl indepãrteazã de acest scop. De-a lungul veacurilor s-a dovedit cã aceastã hulitã clasã politicã are capacitatea de a se reproduce dupã fiecare regim politic si cã este prea putin reformabilã, ca de altfel întreaga societate. Si în anii „socialismului atotbiruitor“ s-a încercat abordarea aceluiasi subiect, sub teza „creãrii omului de tip nou“, care în zilele noastre a fost reformulatã, în pas cu vremea si cu vocabularul, în „reformarea clasei politice“. Buna guvernare a treburilor obstii nu poate fi conditionatã în totalitate de calitatea oamenilor, care sub orice regim ar fi, se dovedesc a fi în esentã aceeasi sau asemãnãtori. Buna guvernare este conditionatã în mod contestabil de calitatea legilor si a institutiilor statului, respectiv de performantele statului de drept. Desigur, statul de drept, ca si Parlamentul, sînt inovatii de sorginte burghezã, care la vremea respectivã au fost atît de seducãtoare, încît au convins popoarele în a renunta la exercitiul puterii descretionare a elitelor feudale. Amenintînd cu subtierea consistentã a Parlamentului, ca solutie cantitativã de a produce salturi calitative, Traian Bãsescu nu face decît sã subrezeascã forul legislativ si, pe cale de consecintã, sã afecteze pe termen lung, calitatea legilor emise de aceastã institutie, singura dealtfel hãrãzitã pentru aceastã operã. Amenintînd cu referendumul pe tema unicameralitãtii, Parlamentul, si asa prost vãzut, devine pradã usoarã pentru demolatorii de profesie si iubitorii de putere, dictatori si autocrati. Masele sînt în stare sã devoreze tot ceea ce nu se poate atinge sau este de sorginte burghezã. Parlamentul este templul democratiei si al libertãtilor colective si, în esentã, trebuie perfectionat ca institutie, si nu redus. Cînd puterea devine discretionarã si arogantã, doar în Parlament se mai poate coagula o rezistentã. Nimeni nu a putut pune pînã acum cãlus în gura parlamentarilor, mai ales celor din opozitie. A prefera un Parlament unicameral, mic si ieftin, este un deziderat, preluat populist, dar nu dezinteresat de cãtre presedintele Train Bãsescu, care poate dovedi eficienta financiarã a propunerii începînd cu micsorarea numãrului de cãluse necesare. Parlamentul este singurul loc în care nimic nu functioneazã fãrã negocieri si dezbateri interminabile, fãrã comunicare si fãrã a exista darul si rãbdarea de a asculta pãrerea celuilalt, ceea ce pare de neînteles pentru cei din afara lui. Parlamentul este singurul loc unde toate comunitãtile se pot pronunta fãrã rezerve si unde nu existã bariere între aceste comunitãti, de nici o facturã. Principiile de organizare si costurile unei astfel de institutie trebuiesc rationalizate permanent, cu acest lucru sînt de acord toti. Partidele politice, cele care au avut ceva de spus în România si au obtinut audienta necesarã, au în Parlament tribunele necesare pentru a se exprima cît mai bine si a actiona în domeniul legislativ. Este un privilegiu democratic, pe care Constitutia l-a consfintit cu generozitate. A reduce aceste tribune, în conditiile în care prin vot uninominal, în realitate, trebuie înmultite, este un indicator involut, pe care Cotroceniul îl abordeazã ca pe steagul care avertizeazã prezenta ciumei la bordul unei nave în larg. Prin unicameralism, România s-ar înscrie automat în rîndul tãrilor mici din Europa, pãrãsind grupa mare a tãrilor ca Franta, Spania, Germania, Italia, Marea Britanie, Polonia, în care sistemul bicameral este bine consolidat. Îmbrãtisînd, dealtfel dintr-un simplul accident de presã, ideea de a provoca desfiintarea bicameralismului în România, presedintele Traian Bãsescu îsi continuã jocul politic si de imagine, prin care aratã cã vrea ce vrea si poporul, arãtîndu-i astfel, vezi Doamne, cã elita politicã nu-l lasã sã-si facã treaba. Ridicînd presul populismului nu vedem dedesubt decît interesul presedintelui de a culege cît mai mult credit electoral, în scopul acumulãrii unei puteri cît mai mari. Devenit campionul absolut la populism, Traian Bãsescu nu rateazã nici o ocazie de a-si pãstra medalia pe termen lung, convertind „democratia popularã“ în democratie populistã, arãtîndu-ne încã o datã, cã nu a uitat de unde a pornit.