Războiul din Golful Persic a trezit din morţi un „Green Deal” aflat în drum spre cimitir

În politica globalistă a Uniunii Europene a fost lansată cu ifos în 2019 o nouă strategie, cu scopul de a transforma Europa în primul continent din lume care îşi protejează mediul înconjurător, prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, până în anul 2050.

Strategia cu pricina a fost botezată „Green Deal”, adică mai pe româneşte „Pactul verde”.

In ultima perioadă, văzând efectele dezastruoase ale acestei strategii utopice,  mai mulţi analişti de specialitate au început s-o definească „idioţenia secolului”. Până şi liderul  SUA, Donald Trump, a început să-i cânte prohodul acestui proiect „Green Deal”, în timp ce China l-a ignorat total.

Cei care n-au fost interesaţi să afle până acum ce înseamnă „Green Deal-ul” sau „Protocolul verde”, este bine să știe că acesta îşi propune să reducă emisiile de gaze cu efect de seră rezultate în urma arderii cărbunelui, a produselor petroliere sau mai nou, din flatulența bovinelor.

Strategia UE, inclusă în Green Deal, prevede închiderea minelor de cărbune, reducerea consumului de gaze, de produse petroliere şi înlocuirea acestor surse de energie cu panouri solare, cu eoliene, dar şi reducerea substanțială a efectivelor de bovine.

Deşi pe ansamblu Green Deal-ul s-a dovedit falimentar, singurul  obiectiv dovedit eficient a fost anveloparea clădirilor pentru creşterea eficienţei energetice a acestora.

Un obiectiv al „Pactului verde”, pe care se pariază mult, este creşterea procentului de utilizare a surselor de energie regenerabilă, ca surse alternative. Numai că „deştepţii” de la Bruxelles, care au scris „Pactul verde european”, au stabilit că aceste surse regenerabile rămân soluţia unică, nu  alternativă. Aşa că noi, românii, nici nu am apucat sa instalăm panouri solare şi eoliene, că guvernul bezmetic al României s-a şi apucat să închidă minele şi termocentralele pe cărbune şi culmea idioţeniei, să închidă  hidrocentrale sau să oprească realizarea altora, pe motiv că stresează comportamentul zglăvoacelor și a lătăușilor.

Prin efortul UE de a interzice utilizarea în economia mondială a cărbunelui şi petrolului, omenirea este împinsă înapoi în  epoca de piatră, pentru a o lua pe alt drum. Un drum la capătul căruia energia necesară dezvoltării  să fie obţinută direct de la soare, de la vânt, de la maree, de la instalaţii nucleare sau ecologice, ca soluţii alternative unice.

Odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, întreaga Europă s-a văzut obligată să renunţe la utilizarea petrolului, gazelor şi a cărbunelui de provenienţă rusească, pe motiv de a nu mai fi dependentă de Rusia. În schimb, Europa a devenit dependentă de SUA, care a furnizat gaze şi petrol la preţuri mult mai piperate.

Această schimbare de dependenţă a marcat şi începutul declinului economic al Europei, care a trebuit să constate că nu are alternativă decât în a utiliza gazul şi petrolul SUA, mult mai scumpe. Acesta a fost momentul adevărului, în care UE a constatat că asigurarea necesarului de energie obţinută din razele soarelui, din bătaia vântului sau din alte sisteme ecologice, nu este decât o banală utopie.

Politicile antiglobaliste ale administraţiei Trump, pe cele două obiective, Ucraina şi Green Deal-ul, au deschis acţiunea de divorţ dintre SUA şi UE. SUA a dovedit că nu mai vrea să susţină cele două obiective.

În acest context, a apărut pe scena mondială un nou conflict, mult mai amplu decât cel din Ucraina, războiul din Iran, provocat de SUA şi Israel.

Acest război, la care participarea SUA nu are nicio logică, a avut ca efect major blocarea în Golful Persic a producţiei şi transportului de produse petroliere, gaze şi îngrăşăminte chimice, care asigurau 20% din  consumul mondial.

Efectul blocării Golfului Persic, respectiv a strâmtorii Ormuz, a fost catastrofal pentru economiile mondiale, care sunt puse în situaţia de a-şi reduce substanţial consumul, de a suporta preţurile care depăşesc praguri istorice şi de a-şi reduce producţia de bunuri şi servicii.

Până şi în România, despre care guvernanţii ne abureau că îşi asigură consumul din resursele proprii, a crescut preţul carburanţilor cu peste 50%. Distribuţia carburanţilor şi în alte direcţii decât spre piaţa internă, realizată cu o lipsă condamnabilă de transparență de guvernanţii României, în frunte cu preşedinţia, nu reprezintă decât un test asupra milioanelor de români. Guvernul îşi testează supuşii vorbindu-le despre un plan privind raţionalizarea consumului de carburanţi, ca pe vremea regimului Ceauşescu.

Totodată, Guvernul discută despre soluţii alternative privind mobilitatea populaţiei, prin utilizarea în exces a bicicletelor, a trotinetelor şi a mersului pe jos, dar şi prin reducerea utilizării mijloacelor auto. Că despre reducerea consumului de produse petroliere în industrie și agricultura nu se mai poate vorbi, aceasta realizându-se de la sine.

Paradoxal, dar războiul din Iran a asigurat oxigenul necesar resuscitării Green Deal-ului îmbălsămat, din sicriul aşezat pe dricul cu cai mascaţi, aflat pe ultimul drum, spre cimitirul istoriei.

Ucraina cumpără active în România şi Mangalia, dar cere bani românilor pentru înarmare

O ştire, aparent inofensivă, ne informa în ziua de 12 martie a.c., că la Cotroceni are loc o întâlnire a preşedintelui României, Nicușor Dan, cu preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski.

La conferinţa de presă care a urmat, preşedintele Zelenski s-a declarat satisfăcut că toate documentele semnate de cele două părţi, sunt integral în interesul Ucrainei.

Preşedintele Nicușor Dan nu şi-a putut exprima o astfel de satisfacţie privind România, deoarece este paralel cu interesele reale ale românilor.

În ziua de 31 martie, după mai puţin de 3 săptămâni de la întâlnirea celor doi, în care Zelenski i-a călăuzit paşii lui Nicușor Dan pe covorul roşu, o ştire ne anunţă că a fost finalizată achiziţia acţiunilor ArcelorMittal de la Fabrica de Ţevi Roman, din judeţul Neamț. Achiziţia nu a fost realizată de altcineva decât de Compania Interpipe din Ucraina, a cărei proprietar este controversatul om de afaceri Victor Pinchuk, din anturajul lui Zelenski.

Compania Interpipe este un grup industrial ucrainean care produce ţevi de oţel, printre alte activităţi. Din partea acestei companii ne-a parvenit declaraţia că prin achiziţia Fabricii de Ţevi Roman are oportunitatea de a intra, pentru prima dată, în piaţa Uniunii Europene şi în piaţa internaţională cu aceste produse.

Naivii care mai cred în poveşti despre onestitatea investitorilor străini, trebuie să ştie că odată cu acţiunile cumpărate ale fabricii, ucraineanul respectiv mai intră şi în posesia contractelor acesteia, preluând automat şi piaţa de desfacere a produselor fabricii, extrem de căutate.

Fabrica de ţevi Roman (fostul IȚR) a fost înfiinţată de regimul trecut în anul 1951, având ca activitate producția de țevi din oţel fără sudură, cu diametre cuprinse între 168,3 mm şi 406,4 mm, care sunt utilizate în domenii importante, cum ar fi extracţia şi prelucrarea țițeiului şi gazelor.

Nu s-ar putea susţine faptul că la întâlnirea din 12 martie, Zelenski nu a solicitat  neoficial lui Nicușor ca România să nu se opună la această tranzacţie, asigurând diligențele necesare. Informaţii, încă neoficiale, adie pe la urechea noastră despre o tranzacție asemănătoare privind Şantierul Naval Mangalia, un obiectiv de importanță strategică la Marea Neagră, pe care Ucraina stă cu ochii larg deschişi, în timp ce România se uită în altă parte.

Nu este greu de ghicit intenţiile investitorului ucrainean, de a include Fabrica de Ţevi Roman într-un hub strategic de producţie în UE, tocmai acum când Ursula von der Leyen a lansat un program masiv de înarmare a UE şi a Ucrainei, în valoare de 800 de miliarde de euro, din care ar dori mulți să se înfrupte.

Inconştienţii care conduc azi România ne dovedesc că tranzacţii, precum cele de la Roman şi Mangalia, sunt văzute ca oportunităţi ale momentului, fără a intui că România se îndreaptă spre statutul de colonie ucraineană.

Fabrica de ţevi Roman are clienţi în întreaga Europă şi în afara acesteia. În condiţiile traversării marilor frământări geopolitice şi a războaielor din Golf şi Ucraina, se prefigurează înlocuirea transportului tradiţional de petrol şi gaze realizat cu mijloace navale, cu transportul pe conducte.

Războaiele respective au afectat prioritar majoritatea instalaţiilor de extracţie şi prelucrare a ţiţeiului şi gazelor, care asigurau aproape 50% din consumul mondial, instalații a cărora refacere vor necesita timp îndelungat și investiţii majore, pentru care produsele Fabricii de Ţevi Roman vor fi la mare căutare.

Într-un astfel de context, achiziţionarea  acţiunilor  Fabricii de Ţevi Roman trebuia să constituie interesul României, nu al Ucrainei.

Ghinionul nostru, în formă continuată, este că impotenţii noştri conducători, de la  palatele Cotroceni şi Victoria, nu sunt preocupaţi decât să-şi perfecţioneze temenelele în fața birocraţilor de la Bruxelles.

Interesul companiei ucrainene „Interpipe” este să aibe ca clienţi pe unii din cei mai mari producători de petrol şi gaze din lume.

Romaşcanii, dar nu numai ei, cred că declinul fabricii lor a fost consecinţa modelului de privatizare promovat de clasa politică, din 1990 până în prezent. Model în care mari coloşi industriali, de importanță strategică, au fost etichetaţi ca „mormane de fiare vechi” şi vânduţi ca atare unor investitori de mucava străini.

Cei care au prosperat în mod real de pe urma invaziei în România a acestor investitori străini, rupţi în fund, au fost REMAT-urile, acei achizitori de fiare vechi, care s-au lansat în afaceri de succes, ca urmare a privatizărilor nesăbuite din economia naţională.

Ioan Bivolaru