Putin s-a scos, urmează Trump

După doi ani de război în Ucraina, omenirea a obosit să mai spere că liderii ei au vreo preocupare de a se încheia o pace cu orice preţ, însă văd că, în realitate, aceşti lideri doresc doar război, cu orice preţ. Ultima aşteptare este aceea a alegerilor din Rusia şi din SUA, care să scoată din urne lideri dispuşi la dialog, pentru a încheia pacea ratată încă din 2014, când a izbucnit războiul ucraineano-ucrainean.

Susţinătorii unui război până la înfrângerea Rusiei vor să ne convingă că pacea nu poate fi câştigată decât pe câmpul de luptă, soluţie medievală, în care ultimul rămas în viaţă, intra în cetatea goală, cu calul în spume, ca să vestească în pustiu victoria. Zelensky speră ca acel vestitor să fie el. De aici îşi are izvorul expresia: Occidentul va lupta împotriva Rusiei, „până la ultimul ucrainean”.

Timp de doi ani, de când se reclamă prezenţa ruşilor în Ucraina, propaganda Occidentului a ţinut să ne prostească, susţinând că nu există nicio implicare directă sau indirectă a NATO în războiul respectiv. Se dovedeşte, odată în plus, că minciuna are picioare scurte. În discursul său despre „Starea Naţiunii”, din 7 martie a.c., preşedintele SUA, Joe Biden, s-a scăpat, recunoscând că SUA sunt implicate direct în declanşarea războiului din Ucraina.

Biden a transmis fără echivoc: „Mesajul meu către preşedintele Putin este simplu: Nu ne vom da bătuţi. Nu vom ceda. Nu voi ceda”. De aici rezultă, ceea ce propaganda a ascuns permanent, că în Ucraina se bat SUA cu Rusia. Ca un corolar al declaraţiei lui Biden, o ştire a căzut ca o rachetă supersonică zilele acestea, că în România, la Kogălniceanu, se construieşte cea mai mare bază militară NATO din Europa.

Cine a luat decizia aceasta şi cu aprobarea cui, nu ni s-a spus şi nici Parlamentul României nu a fost întrebat, ca să dezbată şi să se pronunţe. Reacţia Rusiei nu se va lăsa aşteptată. Baza militară NATO de la Kogălniceanu este o nouă provocare a Rusiei, alături de cea de la Deveselu. Reacţia Rusiei nu va viza SUA, ci doar România, ai cărei lideri dau semnele vizibile ale lipsei de înţelepciune, atunci când legitimează ocupaţia străină la noi în ţară.

Primele alegeri aşteptate, cele din Rusia, au avut loc deja

În zilele de 15-17 martie s-au desfăşurat alegerile prezidenţiale din Federaţia Rusă, pe care propaganda occidentală le-a contestat în fel şi chip. Ruşii au ales şi este doar treaba lor. Nu este îndreptăţit nimeni din afara Federaţiei Ruse, să le impună ruşilor cum să-şi lege nodul la cravată. E treaba lor cum se leagă la gât.

Americanii, care cred că modelul lor de democraţie izvorăşte din buricul pământului, sunt şi ei la fel de contestaţi la alegeri, dacă ne amintim doar de asaltul asupra Capitoliului, după confruntarea electorală din 2020 dintre Trump şi Biden. Atunci, taberele s-au războit pe motiv de fraudă electorală, ca atâtea alte fraude electorale anterioare, reclamate în SUA de către forţe interne, nu de către ruşi.

Esenţa democraţiei constă în a lua notă despre alegerile dintr-o ţară, nu în a lua atitudine. Alegerile dintr-o ţară şi rezultatul lor sunt expresia suveranităţii poporului respectiv, care ştie şi obţine ce vrea. Pot fi comentate, sau chiar condamnate, doar intervențiile străine în procesul electoral al unei ţări suverane, cum a fost implicarea SUA în Maidanul din 2014, din Kiev, care a provocat lovitura de stat, în prezenţa Victoriei Nuland.

Este de neînţeles bătutul câmpilor de către propagandiştii Vestului care, neînţelegând comportamentul ruşilor aflaţi în plin proces de refacere a imperiului, o tot ţin langa că acest comportament ar fi lesne de schimbat, după gustul Occidentului, dacă Putin ar dispare din schemă. Oricât ar fi de avansaţi americanii, aceştia nu au găsit încă glonţul de aur pentru Putin, cum l-au găsit în 1963 pentru G.F.Kennedy.

Atunci, propagandiştii din Vest ne-au împuiat capul, că glonţul tras la Dallas era de provenienţă sovietică, când în realitate era „Made în SUA”, cum au descoperit nişte analişti remarcabili americani, nu ruşi. Este de domeniul naivităţii să creadă cineva că în schema sa de putere, Federaţia Rusă se limitează la un singur Putin.

Ar fi necesar un întreg arsenal, pentru lichidarea întregii scheme, pe care 88% dintre votanții ruşi tocmai au validat-o pentru următorii şase ani. Măcar Joe Biden, cu toate păcatele sale, a recunoscut public că, deşi nu-i convine, la masa tratativelor pentru pacea mondială, la care americanii vor negocia şi pacea din Ucraina, va sta şi Putin, pe care îl recunoaşte acum ca preşedinte al Federaţiei Ruse.

Dacă propagandiştii, care încearcă să ne îmbrobodească, şi-ar scoate ochelarii de cal, fie şi pentru o secundă, ar avea şansa să vadă că peste tot în lume nu mai există vreun model de democraţie fără cusur şi demn de luat ca exemplu. Până şi modelul american este atât de perimat, încât ar trebui să fie scos din toate cataloagele de prezentare.

Modelul de democraţie din Rusia, una din cele mai tinere țări capitaliste, dar şi din oricare dintre ţările lumii, nu poate şi nici nu trebuie croit după tipare venite din Occident. Este şi punctul de vedere al unor analişti americani, cu scaun la cap.

Diversitatea modelelor de democraţie este garanţia echilibrului în lume

Modelul de democraţie din fosta Uniune Sovietică a fost reajustat de unul ca Gorbaciov, care şi-a jucat rolul din piesa „Perestroika şi Glasnostul” – în aplauzele Occidentului. Despre ce a ieşit, s-a scris în istoria marilor oligarhi ruşi, care fiind îndepărtaţi sub regimul Putin, au devenit astăzi o grupare de dezidenţi ruşi, de top, în Occident.

Odată cu căderea cortinei, după prestaţia lui Gorbaciov în 1991, bipolarismul din lume a dispărut, făcând loc unipolarismului dominat de hegemonismul american, de care lumea, în majoritatea ei, luptă acum să scape ca de dracu. Ruşii nu mai doresc să aibă un al doilea Gorbaciov, pe care acum îl afurisesc şi l-ar dezgropa, pentru a-i risipi cenuşa în cele patru zări.

În timp ce pe Lenin îl păstrează încă locatar în Maosoleul din Piaţa Roșie, atribuit ca loc de veci după moartea sa în ianuarie 1924. În fața previziunilor occidentale, că alegerile din Rusia vor fi sigur viciate, Moscova s-a temut într-adevăr că orice incident ar putea declanşa un val de contestaţii externe.

Nu a existat niciun motiv plauzibil pentru ca Putin să ordone în această perioadă realizarea unor acţiuni stupide, cum ar fi „asasinarea” lui Navalnîi, sau atacul cu dronă asupra Transnistriei chiar în ziua de vot, unde erau aşteptaţi la urne circa 200 de mii de transnistrieni, de etnie rusă.

Occidentul a creat artificial din Navalnîi, militant lipsit de susţinere politică, un model de dizident, fără a avea habar că acesta nu poate gândi altfel decât ruseşte. La anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă în 2014, Navalnîi a salutat entuziast evenimentul, dovedind astfel că dacă ar fi fost în locul lui Putin, ar fi procedat identic.

Baze militare care asigură doar locuri de muncă

În aşteptarea alegerilor din Rusia, atât Biden, cât şi Zelensky, şi-au pus nădejdea în planurile Pentagonului de a fi deschise noi fronturi în apropierea graniţelor Federaţiei Ruse, atât în România, cât şi în Moldova. Klaus Iohannis, cu speranţa de a fi pus în funcţia de Secretar General NATO, dă dovezi că este capabil să ne împingă constant într-un război care nu ne aparţine, aprobând cu de la sine putere, înfiinţarea la Kogălniceanu a celei mai mari baze militare NATO din Europa, pecetluind astfel ocupaţia străină în România.

Atât preşedintele României, cât şi premierul, ne conving că nu sunt procupati de grija de a ne proteja faţă de posibilele reacţii ale Rusiei, și că sunt preocupaţi doar de a provoca Rusia, băgând băţul prin gardul NATO. Premierul Marcel Ciolacu ne abureşte cu sporirea locurilor de muncă, prin darea în funcţiune a bazei militare NATO de la Kogălniceanu.

Pentru sporirea locurilor de muncă, până în 1989, în România s-au construit obiective industriale. Acum se construiesc baze militare, deşi doar acestea motivează ameninţările Rusiei la adresa României. Chiar dacă propaganda şi cenzura ne-au blocat accesul la detalii, timp de aproape doi ani, astăzi aflăm că SUA şi Marea Britanie, secondate de restul ţărilor din NATO, şi-au dorit războiul din Ucraina, ca singură soluţie de a bloca cooperarea Rusiei cu Europa.

Nu a existat în mod real nicio preocupare faţă de soarta Ucrainei şi a ucrainenilor, pentru că dictonul dominant a fost „Scopul scuză mijloacele”. Scopul a fost ca Rusia să nu mai conteze în arhitectura „Ordinii mondiale”, care a fost dinamitată în 1991, după cum a fost dinamitat şi gazoductul Nord Stream 2 în septembrie 2022.

Astăzi, soluţia propusă de Pentagon nu vizează direct victoria Ucrainei, ci doar învingerea Rusiei pe toate planurile, soluţie mult mai aventuroasă şi mai costisitoare decât războiul propriuzis din Ucraina. Prin cancelarii se vorbeşte despre victoria adjudecată de Putin asupra Ucrainei, dar că această victorie subminează întreaga ordine mondială instalată după 1991.

Dar cine poate demonstra că ordinea mondială instalată în 1991 a fost şi legitimă? Răspunsul, fără echivoc, se găseşte în fotografia momentului actual, în care două treimi din populaţia globului este dominată de sentimente antiamericane. Paradoxal, dar şi în principalele state ale UE sentimentele antiamericane sunt semnificative ca pondere, precum cele din Franța și Germania.

Discreditarea NATO a început din interior

Într-un scenariu de conflict cu NATO, Rusia nu urmăreşte să învingă militar această Alianţă, ci urmăreşte s-o discrediteze, în favoarea BRICS. În opera de discreditare a NATO, Rusia a primit un ajutor nesperat din partea lui Emmanuel Macron şi al lui Klaus Iohannis. La Moscova s-au deschis şampanii Dom Perignon şi s-a băut în sănătatea lor.

Klaus Iohannis a declanşat prima schismă în interiorul NATO, autopropunându-se pentru funcţia de Secretar General, declarând că este susținut de ţările estice, pentru a intra în competiţie cu Mark Rutte, susţinut de SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania şi alte state vestice. Schisma NATO a început între statele vestice şi cele estice.

Există voci realiste în Occident, mai ales în SUA, aproape de Pentagon, care mizează încă pe Rusia de a deveni aliatul SUA, în intenţia de a contracara ascensiunea Chinei, adversarul real al SUA. În acest scenariu, soarta Ucrainei este pecetluită în a rămâne în Europa ca zonă neutră şi fără teritoriile cu populaţie majoritar rusă.

Asaltul asupra Europei nu este de natură militară cum se pretinde, ci doar economică, unde China a întrecut o Rusie blocată la mantinelă de către Occident, care în politica sa neghioabă s-a ferit de dracu şi a dat de tac-su. Emmanuel Macron, preşedintele Franţei, a devenit coautor la scenariul de discreditare al NATO, când a declarat că această Alianţă este pe năsălie.

În plus, acesta a șocat şi pe americani, anunțând că trimite trupe franceze în Ucraina, pentru a se bate cu ruşii. Având o epifanie, Macron a decis să-i fure victoria lui Zelensky împotriva ruşilor, pentru a răzbuna înfrângerea cruntă suferită de francezi în Rusia, în 1812, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Ambițiosul Macron vrea revanşa în războiul cu Rusia pe teritoriul Ucrainei, cu riscul de a lupta și el până la ultimul francez. Putin l-a avertizat pe Macron, care o caută cu lumânarea, pentru că va găsi ce a găsit și Napoleon.

Franţa şi Germania se înarmează masiv, avertizând Rusia că există în Europa o linie roşie peste care trupelor lui Putin le este interzis să treacă, riscând astfel un război mondial. Pe de altă parte, Rusia a trasat de mai multă vreme o linie roşie în Europa de Est, peste care NATO are interdicţie de a trece. Aceste linii roşii şi interdicţii sunt doar pretexte, pentru a justifica în faţa propriilor populaţii rostul înarmărilor, pe banii lor.

„Aşteptându-l pe Trump”

Recunosc că nu doresc să fac analogie cu subiectul piesei de teatru „Aşteptându-l pe Godot”, scrisă de irlandezul Samuel Beckett, pentru care a primit şi Premiul Nobel. Trebuie precizat că este vorba de o piesă de teatru absurd, în care două personaje: Didi şi Gogo, destul de vitregite de soartă, îl aşteaptă pe un necunoscut, numit Godot, sperând ca acesta să-i ajute să depăşească greutăţile cu care se confruntă.

Aşteptarea lui Godot se prelungeşte mai multe zile, dovedindu-se până la urmă că nu va veni niciodată. S-a speculat faptul că cel aşteptat era însuşi Dumnezeu, dar din anumite raţiuni, autorul a negat. Unii critici au apreciat că piesa respectivă ar putea avea și titlul: „În aşteptarea unei salvări”. În fapt, aici ne găsim şi noi, aşteptând o salvare, îl aşteptăm pe Trump.

Ceea ce înţelegem din războiul din Ucraina este faptul că principalul obiectiv al lui Putin, după anexarea celor patru regiuni rusofone din Ucraina, este să fie deschis un dialog al SUA cu Rusia, dialog refuzat sistematic, încă din 2008, de administraţiile americane, dialog refuzat şi de administraţia Biden, dar acceptat de Trump. Prin acceptarea dialogului de către Trump, se deschide uşa şansei de îngheţare a războiului.

De aceea, mulţi europeni îl simpatizează pe Trump, dorindu-i succes în alegeri. Trump nu este Dumnezeu, dar deschizând uşa dialogului cu Putin, oricât de belicos ar fi, acesta nu va decide să treacă graniţa Ucrainei spre Europa de Vest, dacă nu are o înţelegere în acest sens cu SUA. Putin doreşte o nouă Ialtă, în care să negocieze cu Trump şi cu liderii principalelor state ale Europei, până unde se poate întinde influenţa fiecăruia.

Nici după cel de al Doilea Război Mondial, ruşii nu s-ar fi întins până la Elba, dacă nu se înţelegeau la Ialtă cu americanii şi cu britanicii. Partea de Est a Europei nu a fost ocupată de sovietici, decât după marea împărţeala între americani, britanici, ruşi şi francezi. Putin a promis, cu mai multe ocazii, că Rusia nu va ataca niciodată ţările NATO, dacă nu va exista o provocare explicită.

Pentru europeni, Trump este garanţia că SUA nu se va lansa în provocări gratuite împotriva Rusiei. O confruntare între NATO şi Rusia nu va avea loc niciodată, pentru că va fi prima dar şi ultima. Nu vor exista învingători, ci doar supravieţuitori. În preocuparea de a se urmări reciproc, americanii şi ruşii nu dau semne că sunt suficient de atenţi la China, care se antrenează asiduu în culise pentru concurs, pretinzând medalia de aur.

Pentru a pătrunde în vreo tară UE, fie şi cu un singur tanc, Rusia nu este suficient să aibă acceptul SUA, al Franţei sau al Germaniei, dar şi de acceptul Chinei. „Aşteptându-l pe Trump” nu este un scenariu absurd, garanţie că până la urmă, în ceasul al 12-lea, acesta va veni, pentru a ne salva de riscul unui război.

Tezaurul românesc. Marota politicienilor de doi lei

La Bruxelles, europarlamentarului Eugen Tomac, președintele PMP, recenta campanie electorală i-a stârnit mâncărimi în fund, pe tema restituirii Tezaurului românesc, trimis în 1916 Rusiei și țarului Nikolai al II-lea, să ni-l păzească de frica germanilor invadatori, şi acolo a rămas.

Tema restituirii Tezaurului este o poveste prea mult fumată, ajunsă în stadiu de chiştoc, din tutunul căruia, Tomac vrea acum să mai răsucească o ţigară, care măcar să scoată fum. Tomac a implorat Parlamentul European să emită o rezoluţie, prin care Rusia să fie somată pentru a retroceda Tezaurul României.

Cum era firesc, replica conducerii Parlamentului a fost că problema în cauză este doar o chestiune bilaterală şi că Rusia nu este membră UE. Tomac a insistat, rezoluţia a fost votată şi Parlamentul a plecat liniştit în weekend.

Valoarea juridică a documentelui este zero, dar Tomac crede că îmbătaţi cu apă rece, ne vom repezi la urne să-i asigurăm un nou mandat de europarlamentar. Părerea mea este ca această rezoluţie să fie tiparită pe hârtie igienică şi să fie trimisă la Moscova, spre folosinţă lui Putin.

Acesta, la aflarea veştii, a transmis că nota de plată a României, faţă de Uniunea Sovietică, încă nu a fost integral achitată, pentru anul 1941, când pe România regelui Mihai a mâncat-o în fund să treacă Nistrul. Costul excursiei Armatei Române până la Stalingrad ne ustură şi acum, iar Eugen Tomac încearcă să ne aline suferinţa cu un leac placebo, o rezoluţie fără efect.