Putin e criminal, dar nu minte

Putin, noul țar al Rusiei, călcând pe urmele țarului Petru cel Mare (1682-1725) şi ale țarinei Ecaterina cea Mare (1762-1796), vrea să rămână în istoria Rusiei mai curând ca  Putin cel Mare  Întregitorul, decât  Putin cel Mare, Cuceritorul.

În anul 1783, prin decret, țarina Ecaterina cea Mare anexa Crimeea la Imperiul Rus.

În anul 2014, tot prin decret, Putin alipeşte Crimeea la Federaţia Rusă, cu gândul la refacerea tradiționalei măreţii imperiale ruseşti, şi chiar mai mult de atât.

La 24 februarie 2022, Putin, țarul în devenire, intră cu trupele în Ucraina, pornind un războine declarat şi fără de înţeles pentru mulţi.

Reacţia civilizaţiei europene a fost pe măsură. Cu ochii aţintiţi peste Atlantic,  la dirijorul Biden, liderii europeni au avut o reacţie la fel de lipsită de înţeles.

În Ucraina, Putin a bombardat populaţia cu muniţia din arsenal, iar în Europa populaţia este bombardată cu informații contradictorii, a căror efect este dublat de cenzura de război instalată, care exclude orice sursă de informaţii alternative.

Europenii sunt dirijaţi pentru a cânta toţi pe o singură voce, într-un consens prefabricat după un text, din care nu trebuie să se înţeleagă care sunt cauzele războiului, ci doar consecinţele acestuia, pentru a formula acuze și a aplica sancțiuni.

Pentru consecinţe „de vină este Putin”, pe când, cauzele trebuiesc ascunse cu grijă faţă de europeni, pentru a nu scădea presiunea asupra Rusiei.

Singura informaţie, care ne descifrează una din cauze, ne vine de la o declaraţie a lui Putin, care nu a fost cenzurată la timp.

În declaraţia sa, Putin a motivat invazia, botezată eufemistic „operaţiune militară specială”, dând vina pe politica de extindere a NATO spre Est.

Declaraţia lui Putin, scăpată de sub cenzură, a avut darul  să înfurie oficialii SUA, aceştia simţindu-se vizaţi.

SUA, ca purtător de cuvânt al NATO, s-a repezit să declare ritos că Putin, nu numai că este un criminal, dar mai este şi mincinos, deşi trage să moară.

Din singura explicaţie ajunsă la noi, am reuşit să aflăm că în 1989, Gorbaciov a promis americanilor că URSS părăseşte Germania  Democrată, permiţând  astfel unificarea celor două Germanii. În schimbul promisiunii lui Gorbaciov, SUA a promis că NATO nu se va extinde spre estul Germaniei unificate.

Americanii au sărit ca arşi, declarându-l pe Gorbaciov „mincinosul secolului”, că n-au promis aşa ceva.

Când Putin le-a pomenit americanilor despre promisiunea lor  neonorată, Secretarul de Stat al SUA, Anthony Blinken a ripostat, susţinând că Putin minte.

Pe baza unor documente declasificate în Marea Britanie, presa germană titrează recent că Blinken a fost un mincinos, când a declarat pe 7 ianuarie 2022 că „NATO nu a promis niciodată că nu va admite noi membri”.

Recent au fost desecretizate documente din Arhivele Naţionale ale Marii Britanii, din care rezultă că „Putin are dreptate”. Că în 6 martie 1991, la întâlnirea miniştrilor de externe ale SUA, Marii Britanii, Franţei şi Germaniei, s-a stabilit că „NATO nu se va extinde dincolo de Elba şi nu se va acorda calitatea de membru Poloniei şi celorlalte ţări din Est”.

Atunci, Uniunea Sovietică a fost asigurată în termeni neechivoci că „nu se caută a se abţine avantaje din retragerea trupelor sovietice din estul Europei”.

Dacă Putin nu minte, altcineva ne minte

          „Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare Europeană” (OSCE), în summitele de la Instanbul din 1999 şi de la  Astana din 2008, a stabilit că „o ţară nu-şi poate asigura propria securitate în dauna securităţii alteia”, principiu care nu este compatibil cu extinderea NATO.

Sovieticii s-au ţinut de cuvânt, retrăgându-şi trupele din Germania de Est şi din statele din estul Europei, dar şi desfiinţând Tratatul de la Varşovia, înfiinţat special pentru a contracara NATO.

OSCE s-a înfiinţatîn 1975 la Helsinki, Finlanda, cuprinzând 57 de state din Europa şi America de Nord. Principalele obiective ale OSCE sunt „prevenirea conflictelor, administrarea crizelor şi a reconstrucţiei post-conflictuale”.

Începând cu desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, trebuia desfiinţat şi NATO, pentru menținerea echilibrului în Europa.

Imediat după desfiinţarea URSS, în 1991, FederaţiaRusă a fost recunoscută ca „putere egală”, ceea ce presupunea recunoaşterea sferelor sale de influenţă. În realitate, a urmat procesul de umilire a Rusiei, considerându-se că aceasta trebuie ignorată ca mare putere, deoarece pierduse Războiul Rece.

De exemplu, în 1999, NATO a bombardat Serbia, pentru a planta acolo, în plină ortodoxie, un stat musulman, Kosovo, fără ca măcar Rusia să fie informată.

Paradoxal, dar ţările din NATO, care au susţinut lovitura de stat din Ucraina, din 2013, sunt aceleaşi care îl au acum în graţiile lor pe Zelenski.

Un Zelenski, care ţine sub tăcere faptul că Batalionul Azov a generat toate persecuţiile împotriva ruşilor din Lugansk şi Donetk, fapt notoriu, pe care cenzura de război îl evită să ni-l prezinte cu același lux de amănunte.

Un Zelenski, care este artizanul interdicţiei de a se vorbi oficial limba rusă în aceste regiuni, dar şi în întreaga Ucraină.

Un Zelenski, care cere ca Ucraina să includă şi teritoriul Republicii Autonome Crimeea, care se înfiinţase înaintea Republicii Ucraina din 1991.

Până nu demult, Occidentul acuza propaganda lui Putin că îi îndoctrinează pe ruşi, cultivându-le ura împotriva SUA şi NATO, pe care le acuza că doresc răul Rusiei.

Astăzi, acest adevăr este evident, dacă privim la sprijinul fără precedent acordat de SUA Ucrainei, pentru a provoca Rusiei pierderi considerabile, până la desfiinţare.

Desfiinţarea Federaţiei Ruse este un obiectiv extrem de atractiv, pentru că doar aşa va reuşiOccidentul să gestioneze direct imensele resurse naturale ale acesteia. Pentru atingerea unui astfel de obiectiv, SUA poartă un război prin procură cu Rusia. Zelenski este deținătorul procurii şi interpretând întocmai ce scrie în aceasta, vrea să ne convingă că viaţa este un teatru etern.

Dacă în prima fază a războiului din Ucraina, habar nu aveam ce se întâmplă şi de ce, astăzi ştim prea bine, din surse verificate, că serviciile secrete ale SUA au contribuit definitoriu la pierderile semnificative ale ruşilor, furnizând ucrainienilor informaţii importante, privind prezenţa unor generali ruşi, a unor convoaie militare sau a crucișătorului Moskva. Aceste pierderi ale rușilor sunt în realitate succese ale SUA, nu ale ucrainienilor, iar populația rusă știe acest lucru.

Oricât de mult au vrut americanii să evite o confruntare directă cu ruşii, sunt pe cale să n-o mai poată evita, crescând cota de iritare a lui Putin, din cauza implicării serviciilor secrete militare americane, considerate ca una din cele mai redutabile arme într-un război.

Pentru a fi convinşi că SUA nu poartă un război cu Rusia prin procură, ar trebui să vedem că în acest război cu ruşii este implicată numai Ucraina, nu şi Occidentul, în frunte cu SUA.

Implicându-se în Ucraina, nici SUA şi nici Occidentul nu realizează cât de mult întind coarda şi că ar putea să deconteze costurile acestei aventuri în care s-a lansat Putin.

Să fie sau să nu fie umilită Rusia?

           Răsfoind lista lungă a sancţiunilor propuse a fi aplicate Rusiei pentru „operaţiunea specială” din Ucraina, preşedintele Franţei  Emmanuel Macron a lansat prevăzător îndemnul „să sancţionăm Rusia, dar să n-o umilim”.

Macron a citit istoria și știe ce a pățit Napoleon când a umilit Rusia. Știe de asemeni și ce a pățit Franța de la germani în cel de-al doilea Război Mondial, pentru că a umilit Germania în primul Război Mondial.

Din analiza cauzelor, care au împins Rusia la gestul extrem de a ataca Ucraina, se desprinde că principala cauză ar fi fost tocmai „umilirea de către NATO”, care a ignorat pretențiile Rusiei. O confirmare a venit din partea papei Francisc, care a mărturisit public că războiul a fost declanşat de „lătratul NATO la porțile Rusiei”.

Pe fond, a umili pe cineva înseamnă a-l înjosi.

Îmi aduc aminte că în clasele primare, învăţătorii ne aplicau sancţiuni, pe care şi acum cred că le binemeritam. Dar nu pot uita momentele de umilire, când eram aşezat cu genunchii pe coji de nuci la colţul clasei, cu nasul la perete.

Bătaia cu linia la palme o consideram sancţiune onorabilă, deoarece eram capabil să-mi privesc atunci colegii în ochi, în timpul execuţiei.

Umilirea nu mai are nimic pedagogic în ea, dar este pe placul americanilor, care au ca obiectiv nu numai învingerea Rusiei, dar şi umilirea ei.

La acest capitol, politica SUA este în contrast cu politica unui număr din ce în ce mai mare de lideri europeni. Nu întâmplător, zilele trecute, s-au deplasat la Kiev liderii Franței, Germaniei, Italiei și României, a căror populații, la un recent sondaj de opinie, s-au declarat pentru încheierea păcii pe principiul „Pace, contra teritorii”.

Umilirea nu este un act dictat de raţiune. Cine presupune că scoaterea Rusiei din toate jocurile şi fixarea ei pe tuşă, este singura soluţie, se înşeală amarnic sau are un mare interes. Iar în materie de interese, SUA sunt campioane mondiale.

Doar naivii se pot înşela, dar interesul prăbușirii Rusiei, cu sau fără războiul din Ucraina, este mult mai plauzibil.

O Rusie umilită nu înseamnă o Rusie mai sigură. O Rusie umilită va avea ca obiectiv înarmarea excesivă, în vederea revanşei.

Înarmarea Rusiei va fi pe placul cercurilor militare occidentale, care propăvăduiesc dezvoltarea industriei de război, ca soluţie de progres economic. Se deschide astfel un nou capitol în epopeica „Cursă a înarmărilor”.

Indiferent de rezultatul războiului, atât UE, cât şi NATO, ar trebui să-şi regândească strategiile, axându-le preponderent pe soluţii diplomatice, nu militare.

UE ar trebui să devină factor principal de putere în Europa, iar SUA şi Rusia să fie obligate să coabiteze, măcar la nivelul Războiului Rece din perioada anilor 1949-1991.