Protestatarii au consumat muniţia pe Arafat, făcându-l scăpat pe Florin Cîţu

La şedinţa la vârf a PNL de luni, 29 martie, a fost invitat şi Raed Arafat, chipurile să le explice liberalilor noile restricţii dictate de guvern în situaţia epidemiologică actuală. Ecoul ştirii a avut drept scop, străveziu de altfel, să ne prostească, arătând că PNL a ieşit astfel în întâmpinarea protestelor din ţară, faţă de prelungirea restricţiilor rămase neschimbate de mai bine de un an. Liberalii au vrut să ne convingă că Guvernul Cîţu nu are nicio legătură cu strategia de combatere a pandemiei, aceasta fiind opera exclusivă a unui secretar de stat de la Interne, pe nume Raed Arafat.

Că de mai bine de un an, de când România se află în stare de alertă, definită aiuristic de Legea 55/2020 şi aprobată de Parlament, această ţară e condusă de Arafat, iar ei, liberalii, consideră că acesta o duce pe o direcţie greşită, cum au declarat recent circa 85% dintre români într-un sondaj de opinie. Din exces de liberalism, Guvernul Cîţu îşi propune să externalizeze mare parte din obligaţiile statului, printre care şi responsabilitatea constituţională de a avea grijă de sănătatea publică.

Responsabilitatea aceasta a fost preluată pe persoană fizică, recte Arafat SRL. Pe fond, observăm că întreaga coaliţie de guvernare e alături de protestatari, căutând să găsească un acar Păun. USR-PLUS, aflat şi el la guvernare, suflă în ciorba protestatarilor, lovind în liberali. Recent ministrul Sănătăţii, Vlad Voiculescu, a şocat opinia publică, declarând că Guvernul Orban a falsificat grosolan, până la limita penalului, datele privind epidemia în noiembrie 2020, pentru a putea desfăşura nestingherit alegerile parlamentare şi locale dorite de Klaus Iohannis. Prin această declaraţie, USR-PLUS a dorit să arate protestatarilor că a schimbat macazul, mutând atacurile de la PSD la PNL, după sloganul din campanie „PSD şi PNL, aceeaşi mizerie!“. Mizerie în care este inclus şi Klaus Iohannis, garantul ridicării liberalilor la putere, chiar dacă au pierdut alegerile.

„Pupat toţi piaţa endependenţi!“

În perspectiva alegerilor din 2024, USR-PLUS face eforturi vizibile să scape atât de PSD, cât şi de PNL, pentru a prelua puterea în România. Pe de altă parte, din partea PNL sunt semne clare că ar dori îndepărtarea formaţiunii USR-PLUS de la guvernare, astfel liberalii vor putea guverna singuri.

Deşi pare paradoxal, PNL mizează pe PSD, pentru a guverna minoritar, după ce „pupat toţi piaţa endependenţi“. Deopotrivă de interesat, PSD ar face front comun cu PNL, pentru a îndepărta USR-PLUS de actul guvernării. Invitaţia recentă a lui Arafat la şedinţa PNL s-a vrut a fi o dovadă că acest partid este sincer arunci când se miră ca tuta în târg de cât de prost este condusă România în plină pandemie şi că singurul care merită să fie tras la răspundere este Arafat, acesta nefiind aliniat politic.

În ultima săptămână din martie, timp de patru zile au avut loc proteste în 71 de oraşe ale României, ocazie cu care s-a strigat masiv „Jos Arafat!“, cerându-i-se şi demisia. Nimeni nu a cerut demisia şefului lui Raed Arafat, care este ministrul de Interne, Lucian Bode, considerat de liberali ca ministrul jolly joker, dar pe care protestatarii l-au ignorat total. A fost ignorat şi premierul Florin Cîţu, care e şeful Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, din care face parte şi şeful DSU, Raed Arafat.

După mintea liberalilor, premierul Cîţu merită toată compasiunea şi nu oprobiul public, atât pentru că reuşeşte să conducă un guvern susţinut de coaliţia a patru partide, dar şi pentru că este obligat să execute ordinele date de Arafat. Chiar dacă ordinele lui Arafat nu sunt susţinute de vreo lege, sau nu sunt publicate în Monitorul Oficial, după cum declară Avocatul Poporului. Graţie preşedintelui Iohannis, am ajuns să trăim într-o Românie anormală, în care guvernul impune ca legile că se subordoneze unor ordine ale unui secretar de stat, şi nu invers. Într-o astfel de Românie, viziunea lui Klaus Iohannis este contrară viziunii premierului Cîţu. După Iohannis, pandemia a fost contracarată cu succes şi aceasta este meritul exclusiv al lui Orban şi Cîţu, Arafat neavând parte la acest merit. După Cîţu, responsabilitatea ar trebui să coboare la nivelul acarului Arafat.

În consecinţă, Iohannis nu-i înţelege nici pe guvernanţi şi nici pe protestatari, chiar dacă aceştia din urmă îi strigă peste gard la Cotroceni, destul de explicit, să-şi dea demisia odată cu Arafat. Liberalii nu şi-l asumă pe Arafat, lăsându-l pradă protestatarilor, care trebuie să rămână convinşi că guvernul este condus de un secretar de stat omnipotent, în timp ce Cîţu face doar figuraţie şi împrumuturi pe la bănci, dacă vede că banii promişi de Iohannis s- au pierdut pe drumul dintre Bruxelles şi Bucureşti. Liberalii se dezic de Arafat, nerămânându-le decât să iasă în stradă alături de protestatari şi de Şoşoacă, dar nu renunţă la el. Îl ţin pe Arafat mai departe în guvern, în vitrina de la stradă, pentru ca lumea să aibă pe cine înjura. În stradă, protestatarii au scandat împotriva măsurilor neghioabe luate de guvern, dar aceştia se încăpăţânează să ceară demisia lui Arafat. Ba mai mult, îi ard acestuia şi portretele în piaţă. Au loc şi scene de violenţă şi devastări, ca la mai toate „protestele paşnice“.

Violenţe care l-au determinat pe liderul USR, Dan Barna, să-i numească pe protestatari „terorişti şi fascişti“. Oare ce diferenţă o fi între „golanii şi legionarii“ din Piaţa Universităţii, numiţi de Ion Iliescu în 1990 şi „teroriştii şi fasciştii“ din Piaţa Unirii, numiţi de Dan Barna acum, în 2021?. Totul să se rezume la doar diferenţa dintre Iliescu şi Barna? Singura scuză la adresa guvernării de dreapta, pe care pupincuriştii consideră că s-ar justifica, este doar lipsa de comunicare, că în rest guvernul conduce bine ţara, iar protestatarii fac doar mişcare ca să se mai dezmorţească de atâta stat în casă. Că Guvernul nu comunică, pentru că nu are ce comunica, este mai greu de văzut de către susţinătorii acestuia. Trebuie văzut însă Raed Arafat, acest nou interpret al memorabilului acar Păun.

Lipsa de comunicare a Guvernului justifică doar lipsa transparenţei promise în campanie

Anul 2020 a fost încheiat de guvernarea de dreapta cu un împrumut de 11 miliarde de euro, la dobânzi foarte ridicate. Şi împrumutul, şi dobânzile reprezintă un nou record pentru România. Recent a ieşit la iveală un nou record, Guvernul Cîţu s-a mai împrumutat cu aproape trei miliarde de euro. Odată cu împrumutul istoric, acest guvern a confiscat şi dreptul românilor de a şti pe ce s-au cheltuit aceşti bani. Guvernul ne-a anunţat doar candid că avem dreptul să ştim că vom restitui acest împrumut din buzunarele noastre. Singura justificare a guvernanţilor constă în suspiciunea că, din aceste împrumuturi, s-ar fi cârpit „greaua moştenire“, sub care s-ar ascunde „găurile negre lăsate de guvernările PSD în perioada anilor 2017 – 2019“.

Ce se încăpăţânează să nu înţeleagă aceşti guvernanţi este faptul că o suspiciune nu poate fi înghiţită pe nemestecate şi digerată ca fapt real. E obligatoriu să ni se explice, cu subiect şi predicat, care sunt acele găuri negre pesediste şi cât de adânci erau. Explicaţii la care avem dreptul, în virtutea transparenţei pe care liberalii şi useriştii ne-au promis-o în campania electorală, acompaniaţi cu fanfara mare. Astfel, acum PSD ar fi fost obligat fie să justifice provenienţa găurilor negre, fie să demonstreze că actualii guvernanţi mint, iar populaţia să aibă dreptul de a trage propriile concluzii, nu cele induse. Corigenţi la materia „transparenţei decizionale“, actualii guvernanţi sperau că o să ne ieşim din minţi de fericire, la ştirea că România va primi de la UE şi un împrumut de 30 de miliarde de euro, nu se ştie pentru ce rezilienţă.

Noroc cu Comisia Europeană, care l-a întors din drum pe Cîţu, trimiţându-l acasă să rescrie compunerea despre Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), pentru a-l face mai transparent şi totodată mai concret. Ca să afle şi UE, dar şi românii, ce găuri negre mai vor să acopere guvernanţii noştri cu aceste noi tranşe de împrumuturi, pe care nu le vom putea restitui, neam de neamul nostru. Ne amintim că regimul Ceauşescu nu a avut de returnat decât un împrumut de 11 miliarde de dolari şi încă ne mai resimţim după privaţiunile suportate în ultimii 10 ani, pentru care a trebuit să-l împuşcăm.

Prostia a fost că l-am împuşcat abia după ce am plătit toate datoriile, nu înainte. Sperăm ca istoria să nu se repete. Cu Planul acesta de Redresare şi Rezilienţă, altă gogoriţă, izvorâtă din bezna lipsei de transparenţă, care nu face obiectul unei dezbateri parlamentare, ca să nu i se afle dedesubturile. În primul rând, guvernanţii nu fac nici un efort în a ne explica ce trebuie să înţelegem prin „Rezilienţă“ şi ce conţine ea. Până atunci, ştim că „Rezilienţa“ e doar un termen de rezonanţă tehnică, folosit de Guvernul Cîţu ca figură de stil. Înţelegem astfel că întreaga politică a guvernării de dreapta se va limita doar la figuri de stil. Acest PNRR e doar imaginea clară a unei cacialmale cu care Klaus Iohannis a venit de la Bruxelles să ne prostească.

Cu această cacialma se laudă premierul Cîţu că „este pentru prima oară în 100 de ani, când România are un aşa de mare plan investiţional“. Plan pe care dioptriile lui Cîţu îl văd monstruos de mare, mult mai mare decât Planul Marshall. Plan pe care Cîţu ni-l promite pe bani pe care nu-i are, dar sunt ca Fata Morgana, proiecţia celor 80 de miliarde de euro, visate de Klaus Iohannis, pe când acesta traversa deşertul promisiunilor europene.